Profesorul Mihai Maci: Pentru cei mai mulţi, comunismul a căzut când nu au mai crezut în el şi nu le-a mai fost frică de el

Profesorul Mihai Maci, lector în cadrul Departamentului de Relaţii Internaţionale şi Studii Europene al Universităţii din Oradea, a afirmat că pentru cei mai mulţi oameni comunismul a căzut „în momentul în care nici n-au mai crezut în el, nici n-au mai simţit frica lui”.

Invitat de Cristian Pătrăşconiu la podcastul "Rezilienţa prin cultură", Maci a relatat un incident petrecut cu foarte puţin timp înainte de Revoluţia din decembrie 1989. În luna noiembrie a acelui an, profesorul spune că a fost martorul unei scene pe care avea să o înţeleagă ca fiind un semn al căderii comunismului.

Concret, un muncitor de la fabrica de strunguri a intrat într-o 'Alimentara' dorind să cumpere o franzelă pentru copiii care îl aşteptau acasă, dar vânzătoarea i-a răspuns că nu mai are pâine, oricât de mult s-a rugat de ea omul disperat. Femeia chiar l-a dus în depozit să îi demonstreze că într-adevăr nu mai avea pâine la vânzare.

Atunci, bărbatul a ieşit în stradă şi a început să înjure „cu o vulgaritate incredibilă, pe Ceauşescu, pe Elena şi pe familia lor”. În disperarea lui, muncitorul ajunsese să nu se mai teamă de repercusiuni şi s-a dezlănţuit: comunismul nu mai avea putere asupra lui.

Redăm mai jos o parte din dezbaterea pe această temă

Jurnalist: Când a căzut de fapt pentru dumneavoastră comunismul? Sau a căzut în mai multe trepte?

Mihai Maci: Cred că pentru cei mai mulţi oameni comunismul a căzut în momentul în care nici n-au mai crezut în el, nici n-au mai simţit frica lui. Şi pot să vă dau un exemplu. Erau mai multe lucruri în acei ultimi ani. Haideţi să povestesc despre ele. Acolo, la filologie-istorie, eram abonat, între altele, la nişte reviste din Basarabia şi din Rusia Sovietică. Să nu uităm că în vremea respectivă, Basarabia încă făcea parte din Rusia Sovietică şi toată Rusia Sovietică era la apogeul reformelor lui Gorbaciov, epoca perestroicăi. Era pentru noi ceva, ştiţi vorba lui Eliade mit, vis şi mister. Acolo, greu să-ţi imaginezi ceva. Şi lucrurile alea îmi veneau la şcoală. Ăia au început să se publice, cum să vă spun eu, chestii tari. Una din reviste era varianta în limba franceză a Ogonioc-ului [revistă foarte populară în perioada sovietică - n.n.] care era vârful de lance al reformiştilor de la Moscova. De pildă, publicaseră, din primăvara lui 1989, tot documentarul pactului Molotov-Ribbentrop. [...]

Şi aveam probleme din cauza asta cu tata, chemat la partid să explice de ce sunt eu abonat la alea. Mă abonasem la şcoală, nu acasă, şi asta dintr-o raţiune simplă, pentru că la bloc îţi băgau copiii chibrituri în cutia poştală. Şi noi făcusem asta când eram mici copii. Mai ales pe vremea respectivă, îţi căutai nişte distracţii foarte bizare.

Şi mă abonasem la şcoală, unde veneau la bibliotecă şi împreună cu bibliotecarul, cu profesorul de literatură universală, cu cel de română, mai discutam diverse. Suntem în noiembrie 1989. Şi are loc Congresul. Şi cândva atunci, în zilele Congresului, imediat după, m-a trimis mama să iau de la enormul magazin de la parterul blocului, apă minerală. Era ultimul lucru care se mai găsea: apă minerală Lipova. Era un bloc cu patru scări, cu zece etaje, al cărui tot parter era o enormă alimentară, în care erau pe mijloc nişte staluri, pe care erau pe fiecare dintre ele patru sticle de apă minerală Lipova. Puteai face curse cu bicicleta înăuntru.

Şi când am intrat eu după apă minerală, în faţă era un muncitor cu nişte haine din astea de lucru, murdar, cu barba nerasă, care venea de la fabrica de strunguri, care erau aproape de noi şi care s-a dus la vânzătoare, vânzătoarele croşetau, şi i-a spus că o roagă să-i dea o franzelă. Şi aia a început să râdă şi i-a spus: domnule, franzelele s-au terminat la şase dimineaţă, nu există franzelă. Şi el i-a spus: acum vin din schimb, mă duc acasă şi trebuie să duc ceva la copii, n-avem nimic, vă rog daţi-mi o franzelă. Şi aia i-a spus domnule, hai cu mine în spate să îţi arăt, că n-am nici pentru mine franzelă. În fine, ăla s-a mai rugat, era evident că n-are de unde să-i dea.

Şi vreau să vă spun, un om a ieşit în faţa blocului - în faţa blocului era o mică piaţetă cu mese, cu chestii din astea, şi a început să înjure, cum să vă spun, cu o vulgaritate incredibilă, pe Ceauşescu, pe Elena, pe familia lor, dar striga! Cum să vă spun, eu atunci am avut sentimentul că dispare frica. Pentru că omului nu mai aveau ce să-i ia, mă înţelegeţi? El se ducea acasă la nişte copii mici, care probabil plângeau de foame. Că nu le ducea nimic, sau că îl băgau la puşcărie, era deja acelaşi lucru pentru el.

Şi a doua sau a treia zi, când m-am întâlnit cu profesorii de care vă spuneam, era un soi de pesimism general acolo la bibliotecă. Şi au spus: bun, acum lucrurile sunt clare după congres, nu ni-l ia decât în clipa în care moare. Şi eu le-am spus: nu, o să fie foarte devreme, foarte repede. Şi după, m-au întrebat, dar de unde ai ştiut? Şi le-am povestit secvenţa asta, dar cum să vă spun, era ceva vizibil, era explicit.

Deci, cum să vă spun, teama ca atare dispărea. Mă înţelegeţi? Să vezi un om în faţa unui bloc cu 10 etaje şi într-o piaţetă în care era lume strigând, înjurându-l pe Ceauşescu personal, nu partidul sau sărăcia sau nu ştiu ce. Era clar că frica aia dispărea.