Paralelă istorică. Ce au în comun invazia lui Putin în Ucraina cu cea a lui Saddam Hussein în Iran

Semnificaţia războiului din Ucraina pentru lumea occidentală constă în mare parte în geografia sa: se desfăşoară în Europa, la o distanţă mică de unele dintre cele mai bogate şi mai paşnice naţiuni ale lumii. În primele săptămâni ale conflictului au abundat paralelele cu războaiele europene anterioare, mai ales cu Războiul de iarnă declanşat de Uniunea Sovietică împotriva Finlandei. Dar războiul cu care invazia lui Vladimir Putin în Ucraina începe să semene cel mai mult a fost purtat în îndepărtata Mesopotamie, afirmă un articol de opinie publicat de Washington Post.

Orice comparaţie istorică este o exagerare - istoria nu se prea repetă. Şi totuşi, pentru un cititor al capitolelor din biografiile lui Saddam Hussein care se ocupă de războiul dintre Irak şi Iran, paralelele sunt inevitabile.

Încercând aparent să împiedice ca Revoluţia Islamică din Iran să se răspândească în marea comunitate şiită din ţara sa, Saddam Hussein a lansat mai întâi raiduri de bombardament asupra aerodromurilor militare iraniene şi apoi a trimis tancuri care au intrat în ţara vecină la sfârşitul lunii septembrie 1980.

Putin, de asemenea, a încercat să prezinte invazia sa ca fiind preventivă - pentru el, "regimul neonazist" din Ucraina crea o "anti-Rusia", un cap de pod al Occidentului ostil, lângă graniţele Rusiei.

"Nu dorim nici să distrugem Iranul, nici să îl ocupăm", declara ministrul irakian de Externe, Tariq Aziz, cu 11 zile înainte de începerea invaziei.

Declaraţiile oficiale ruseşti s-au potrivit aproape textual cu aceasta - şi până în octombrie 2022, Putin a afirmat: "Nu ne-am stabilit niciodată obiectivul de a distruge Ucraina."

Obiectivele militare ale lui Saddam în 1980 au fost la fel de vag definite ca şi cele ale lui Putin în 2022: specificaţii înecate în retorica naţionalistă. În timp ce Putin s-a comparat cu ţarul Petru cel Mare, care, potrivit lui, a recucerit o mare parte din teritoriul istoric rusesc, Saddam s-a autointitulat un alt Sa'd Ibn Abi Waqqas, generalul arab care a învins o armată persană numeric superioară în anul 636, sau chiar un alt Nabucodonosor, regele babilonian care a cucerit Ierusalimul în 587 î.Hr.

La fel ca Putin în februarie 2022, Saddam în 1980 şi-a văzut ţara câştigând un blitzkrieg (viziunea sa provenea, oarecum contraintuitiv, din victoria israeliană în Războiul de Şase Zile din 1967).

"După toate mărturiile, el se aştepta ca războiul să dureze doar câteva zile - să se încheie prin mediere la prăbuşirea rezistenţei iraniene", a scris Said Aburish în Saddam Hussein: The Politics of Revenge, publicat în 2000.

Forţele irakiene au avansat de-a lungul unui front larg, cucerind câteva sate şi oraşe şi părând iniţial mult mai puternice decât adversarii iranieni slab înarmaţi. Cu toate acestea, la fel ca Rusia lui Putin, Irakul nu a reuşit să distrugă forţele aeriene iraniene şi să stabilească o superioritate aeriană deplină, iar în curând a devenit clar că linia frontului era prea lungă pentru ca trupele irakiene să menţină presiunea iniţială. Saddam a subestimat, la fel cum a făcut Putin 42 de ani mai târziu, spiritul de luptă al inamicului său; tinerii voluntari iranieni, adesea slab pregătiţi, s-au dovedit a fi pe măsura armatei sale profesioniste.

Efraim Karsh şi Inari Rautsi au scris în biografia lor politică din 1991, Saddam Hussein.

"Aflându-se înrădăcinate timp de luni de zile în poziţii defensive pregătite în grabă şi supuse la greutăţile climatului şi la atacurile sinucigaşe ale miliţiilor iraniene, trupele irakiene au început să îşi piardă orice sens al scopului. Această pierdere de voinţă, care s-a reflectat în rapoartele privind problemele de disciplină şi în numărul tot mai mare de dezertări, precum şi în numărul mare de prizonieri de război irakieni luaţi şi de arme abandonate, a fost exploatată la maximum de regimul revoluţionar de la Teheran".

Dacă acest lucru vă sună cunoscut, înseamnă că aţi citit rapoarte despre moralul scăzut, despre evitarea sarcinilor şi chiar despre revolte în rândul trupelor ruseşti invadatoare.

Blitzkrieg-ul a eşuat în mare parte din cauza faptului că Saddam a încercat să îşi comande singur invazia - "până la acţiuni la nivel de pluton şi bombardarea unor ţinte tactice minore", potrivit lui Aburish.

Implicarea aparent puternică a lui Putin în deciziile tactice până în primăvara anului 2022 aminteşte de mâna grea a lui Saddam - şi nici Putin, nici Saddam nu au fost vreodată în armată, la niciun nivel.

În primăvara anului 1981, forţele lui Saddam nu mai avansau; în plus, în luna mai a aceluiaşi an, iranienii au recâştigat oraşul Khorramshahr, important din punct de vedere simbolic, pe care propaganda irakiană îl numea Al-Muhammara (practica de a folosi nume diferite pentru oraşe este răspândită şi astăzi - multe canale Telegram pro-Kremlin, de exemplu, folosesc numele sovietic, Artyomovsk, pentru oraşul Bahmut, unde în prezent au loc cele mai grele lupte din război). Acest eşec l-a determinat pe Saddam să fortifice graniţa cu Iranul, temându-se de un contraatac, lucru pe care Rusia îl face astăzi în regiunile Belgorod şi Kursk, în urma succeselor militare ucrainene din toamna trecută.

În acelaşi timp, la fel ca Moscova patru decenii mai târziu, Bagdadul, cu comerţul său plin de viaţă şi fără lipsuri sau măsuri defensive vizibile, nu arăta şi nu se simţea ca o capitală a unei ţări în război.

"În loc să concentreze cea mai mare parte a resurselor irakiene pe efortul militar şi, la fel ca Iranul, să sublinieze virtutea sacrificiului, preşedintele irakian a căutat să demonstreze poporului său că poate purta un război şi, în acelaşi timp, să menţină o atmosferă de afaceri ca de obicei", au scris Karsh şi Rautsi.

La fel ca ruşii de astăzi, irakienii au acceptat pierderile de pe câmpul de luptă, nu în ultimul rând pentru că guvernul lui Saddam a oferit familiilor îndoliate maşini gratuite, terenuri şi credite de construcţie fără dobândă. Guvernul lui Putin, de asemenea, plăteşte compensaţii suficiente pentru a cumpăra o maşină nouă de fabricaţie rusească.

Ambele ţări, s-a dovedit, au fost capabile să susţină ani de lupte în care au fost pierdute şi recâştigate bucăţi relativ mici de teritoriu, în care s-au folosit arme chimice şi în care oraşe iraniene au fost bombardate şi atacate cu rachete, în timp ce Saddam - la fel ca Putin în ultimii doi ani - a lansat atacuri de represalii împotriva infrastructurii civile pentru a compensa incapacitatea lui de a câştiga decisiv pe câmpul de luptă.

Această rezistenţă de ambele părţi a fost, în parte, explicată de atitudinea SUA: Superputerea nu s-a supărat de un război lung între inamicul Ayatollahul Khomeini şi dictatorul pan-arabist Saddam. SUA au înclinat în mare parte în favoarea Irakului, considerându-l pe Saddam, un conducător secular, ca fiind răul cel mai mic - dar a vândut în secret arme Iranului. În conflictul actual, bineînţeles, SUA şi aliaţii săi sunt ferm de partea ucrainenilor - dar nu vor interveni direct, iar Rusia, cu rezervele sale vaste atât de forţă de muncă, cât şi de armament, nu este Iranul din anii 1980, astfel încât beligeranţii sunt mai mult sau mai puţin echilibraţi, la fel ca Iranul şi Irakul de atunci.

Războiul, totuşi, este obositor. În 1987, conflictul dintre Iran şi Irak era unul dintre cele mai lungi conflicte regulate din secolul XX, iar Saddam era gata să-şi retragă trupele în conformitate cu o rezoluţie a Naţiunilor Unite, dar nu a fost suficient pentru Iran, care, la fel ca Ucraina de astăzi, a cerut despăgubiri extinse. Abia un an mai târziu, după o serie de eşecuri pe câmpul de luptă, Iranul a acceptat rezoluţia - cu Irakul ocupând încă o parte din teritoriul său. Acest lucru i-a permis lui Saddam să revendice victoria.

Aburish a scris:

"A luat în greutate, a zâmbit mult, a mers cu un aer de fanfaron, a ţinut discursuri laudative la adresa luptătorilor săi, a anunţat planuri de a construi monumente, a primit oaspeţi arabi care îl felicitau şi, cu una sau două ocazii, s-a alăturat spontan mulţimilor în dansul nativ chobbi. Faptul că peste 360.000 de iranieni şi irakieni muriseră şi peste 700.000 fuseseră răniţi şi că războiul a costat aproximativ 600 de miliarde de dolari au fost uitate temporar".

Putin ar putea sărbători într-un stil similar (poate fără dans) dacă un eventual acord de pace îi va permite să păstreze orice teritoriu cucerit. Atunci când obiectivele războiului sunt, în esenţă, nedeclarate, şi mai ales ani mai târziu, după ce obiectivele iniţiale s-au estompat, dictatorii au multă flexibilitate pentru a juca rolul de învingător. Pentru cei ca Saddam şi Putin, orice rezultat care le asigură o ascensiune continuă este o victorie.

Însă este puţin probabil ca Putin să returneze vreun teritoriu în mod voluntar, aşa cum a făcut Saddam în 1990, când era deja concentrat pe invazia Kuweitului. Acea altă aventură a fost cea care i-a pecetluit soarta - dar numai după ce SUA a pus cizma în teren, şi chiar şi atunci, nu imediat.

Odată cu invazia Ucrainei, Putin s-a scos din rândurile liderilor europeni şi a întors Rusia spre Asia. Cu toate acestea, comportamentul său la cârma Rusiei a semănat adesea cu cel al unui dictator al petrolului din Orientul Mijlociu; Saddam, al cărui model recunoscut a fost Iosif Stalin, este deosebit de asemănător. Amândoi au avut origini umile şi au trăit în sărăcie, amândoi au râvnit la un rol istoric, amândoi au îmbrăţişat violenţa şi represiunea şi amândoi au construit sisteme corupte, nepotiste, susţinute de agenţii de securitate finanţate din belşug.

Adevărul inconfortabil încorporat în această paralelă istorică, desigur imperfectă, este că până şi Saddam, al cărui regim nu a dobândit niciodată arme nucleare, ar fi supravieţuit drept conducător autoritar al Irakului şi iniţiator de războaie agresive fără intervenţia militară directă a SUA. Cu un aparat de represiune puternic care ţinea sub control o opoziţie fragmentată şi slăbită, irakienii erau dispuşi să tolereze aventurile sale militare mai puţin strălucitoare, chiar dacă acestea au dus la pierderi de vieţi omeneşti şi la o scădere mai puţin catastrofală a standardelor de viaţă.

Ceea ce a putut realiza Saddam nu este imposibil nici pentru Putin: armata americană mărşăluind în Moscova aşa cum a făcut-o în Bagdad este o imagine pe cât de improbabilă, pe atât de dezirabilă pentru mulţi ucraineni. Şi, din păcate, dacă precedentul Irak-Iran este o indicaţie, nu există niciun imperativ pentru o pace rapidă.