Oamenii de ştiinţă au descoperit în deşert mumii vechi de 7.000 de ani, care nu au ADN comun cu cel al oamenilor moderni

Deşi Sahara este astăzi o vastă întindere de nisip în care lupta pentru supravieţuire poate fi brutală, a existat o perioadă (oricât de greu de crezut ar fi) în care era de fapt verde şi înfloritoare, potrivit Popular Mechanics.

Între 14.800 şi 5.500 de ani în urmă, în perioada cunoscută sub numele de Perioada Umedă Africană, deşertul cunoscut ca fiind unul dintre cele mai aride locuri de pe Pământ avea de fapt suficientă apă pentru a susţine un mod de viaţă. Pe atunci, era o savană în care s-au stabilit primele populaţii umane pentru a profita de condiţiile favorabile pentru agricultură. Printre ele se afla un popor misterios care trăia în ceea ce este astăzi sud-vestul Libiei şi care ar fi trebuit să fie genetic subsaharian – cu excepţia faptului că, în urma unei analize moderne, genele lor nu reflectau acest lucru.

Condusă de arheogeneticianul Nada Salem de la Institutul Max Planck pentru Antropologie Evolutivă, o echipă de cercetători a analizat genele a două mumii conservate natural, vechi de 7.000 de ani, ale unor păstoriţe neolitice din adăpostul stâncos Takarkori. Deşi materialul genetic nu se conservă bine în climatele aride, motiv pentru care multe aspecte legate de populaţiile umane antice din Sahara rămân un mister, a existat suficient ADN fragmentat pentru a oferi informaţii despre trecutul lor.

„Majoritatea strămoşilor indivizilor din Takarkori provin dintr-o linie genetică nord-africană necunoscută până acum, care s-a separat de liniile africane subsahariene cam în acelaşi timp cu oamenii actuali din afara Africii şi a rămas izolată pe parcursul majorităţii existenţei sale”, au afirmat cercetătorii într-un studiu publicat recent în revista Nature.

Indivizii Takarkori sunt, de fapt, rude apropiate ale culegătorilor de acum 15.000 de ani din peştera Taforalt din Maroc. Ambele linii au aproximativ aceeaşi distanţă genetică faţă de grupurile subsahariene care existau în acea perioadă, ceea ce sugerează că nu exista un flux genetic semnificativ între Africa subsahariană şi Africa de Nord la acea vreme.

Populaţia Taforalt are, de asemenea, jumătate din genele neanderthaliene ale non-africanilor, în timp ce populaţia Takarkori are de 10 ori mai puţine. Ceea ce este ciudat este că aceştia au încă mai mult ADN neanderthalian decât alte popoare subsahariene care existau la acea vreme.

Deşi takarkori au avut aparent mai puţin contact cu neanderthalienii decât taforalt, ei trebuie să fi avut cumva mai mult contact decât alte grupuri din regiunea lor. Există, de asemenea, urme de dovezi ale amestecului cu fermierii din Levant. În rest, genele takarkori arată că aceştia au fost în mare parte izolaţi. Ei erau genetic apropiaţi de culegătorii din Africa de Nord-Vest, precum taforalt, dar în rest se deosebeau de populaţiile subsahariene.

Acest lucru poate însemna doar că nu a existat un schimb genetic semnificativ în Sahara Verde în timpul perioadei umede africane. Se credea că practicile agricole s-au răspândit în regiune prin migraţii. Echipa lui Salem are o altă explicaţie.

„Descoperirile noastre sugerează că pastoralismul s-a răspândit prin difuzie culturală într-o descendenţă nord-africană profund divergentă şi izolată, care probabil era răspândită în Africa de Nord în perioada târzie a pleistocenului”, au afirmat ei în acelaşi studiu.

Se pare că agricultura s-a răspândit prin schimbul de practici între culturi, mai degrabă decât prin amestecul rezultat din migraţii. Se crede că takarkori au moştenit genele lor de la un grup de vânători-culegători care a existat într-o perioadă anterioară domesticirii animalelor şi începutului agriculturii. În ciuda faptului că erau vânători-culegători, strămoşii takarkori au făcut progrese în fabricarea ceramicii, coşurilor şi uneltelor din lemn şi os. De asemenea, au rămas într-un singur loc pentru perioade mai lungi.

Motivul pentru care takarkori au rămas izolaţi are probabil legătură cu diversitatea mediilor din Sahara Verde. Acestea variau de la lacuri şi zone umede la păduri, păşuni, savane şi chiar munţi. Astfel de diferenţe în habitatele erau bariere în calea interacţiunii dintre populaţiile umane.

Undeva în nisipurile Saharei şi în nisipurile timpului, ar putea exista mumii sau artefacte ascunse care aşteaptă să ne spună mai multe despre cum era viaţa în deşert înainte de a se usca.