Nu există alternativă la deciziile Consiliului de Securitate al ONU (expert rus)

Evenimentele din Siria au devenit un nou motiv pentru relansarea discuţiilor privind eficienţa Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), notează expertul rus Aleksei Moiseev, decanul Facultăţii de Drept Internaţional al Academiei de Studii Diplomatice a Rusiei, într-un comentariu publicat în Nezavisimaia Gazeta.

Potrivit Statutului ONU din 26 iunie 1945, care constituie documentul constitutiv al organizaţiei, obiectivul ONU este de a 'sprijini pacea şi securitatea pe plan internaţional şi de a iniţia în acest sens măsuri colective eficiente pentru preîntâmpinarea şi înlăturarea ameninţărilor la adresa păcii şi suprimarea actelor de agresiune'. În capitolul VII al Statutului ONU este stabilit că problema existenţei oricăror ameninţări la adresa păcii sau acte de agresiune este decisă de principalul organism al ONU, Consiliul de Securitate, singurul în drept să împuternicească iniţierea de asemenea măsuri de către forţe aeriene, maritime şi terestre, necesare pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.

Pentru a lua o decizie, Consiliul de Securitate al ONU are nevoie de minim 9 dintre cele 15 voturi ale membrilor săi, inclusiv acordul tuturor membrilor săi permanenţi: Rusia, China, SUA, Marea Britanie şi Franţa, fiecare dintre aceştia având dreptul de a se folosi de veto-ul său şi de a bloca luarea deciziei.

Respectarea principiilor de drept internaţional şi a valorilor fundamentale ale Statutului ONU corespunde intereselor naţionale ale Rusiei, însă sistemul de relaţii internaţionale nu mai convine, se pare, unor state, care de-a lungul mai multor decenii vorbesc despre o posibilă reformare a ONU şi Consiliului de Securitate, constată Aleksei Moiseev. Toate variantele propuse de modificare a structurii ONU, inclusiv a Consiliului de Securitate, sunt inferioare celei existente, fapt ce subliniază încă o dată valoarea umanitară a sistemului ONU ca una dintre cele mai importante reuşite ale omenirii, subliniază expertul rus.

În această situaţie, problema privind posibilitatea unei intervenţii armate în conflicte interne rămâne una prioritară pe ordinea de zi. O serie de state occidentale au folosit forţa armată în pofida Statutului ONU, de exemplu în Iugoslavia în 1999, în Irak în 2003, în Libia în 2011 şi chiar întreprind încercări de a legitima prin drept internaţional utilizarea ei.

'Baza' pentru asemenea acţiuni l-a constituit iniţial conceptul de 'intervenţie umanitară', potrivit căruia utilizarea forţei fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU ar fi posibilă în cazul în care un stat sau un grup de state vor decide că într-un alt stat au loc încălcări brutale sau în masă ale drepturilor omului, care ameninţă pacea şi securitatea internaţională.

Potrivit lui Moiseev, acest concept şi-a dovedit deja lipsa de fundamentare juridică. Comunitatea internaţională resimte şi la această oră urmările 'intervenţiilor umanitare' iresponsabile, care doar au agravat conflictele interne, ducând la răspândirea terorismului şi extremismului, provocând noi revolte şi făcând şi mai vulnerabilă populaţia civilă.

În schimbul 'intervenţiei umanitare' a venit ulterior conceptul privind 'responsabilitatea de a apăra' (responsibility to protect - R2P). Bazele acestuia au fost formulate în documentul final al Summitului Mondial din 2005, document adoptat de Adunarea Generală a ONU şi în care se spune că, în cazul în care un stat nu are posibilitatea sau nu doreşte să-şi apere poporul de genocid, de crime contra umanităţii şi de epurările etnice, responsabilitatea pentru apărarea oamenilor îi revine comunităţii internaţionale. Iniţierea de măsuri de obligare nu este exclusă la nevoie, însă o asemenea decizie poate fi luată doar de Consiliul de Securitate al ONU.

În prezent se încearcă folosirea conceptului R2P în calitate de mijloc pentru a reveni, sub altă denumire, la conceptul de 'intervenţie umanitară', iar operaţiunea militară din Libia a confirmat această intenţie a statelor occidentale. Rusia, Brazilia, China şi alte state militează pentru o interpretare corectă a conceptului R2P, plecând de la principiile de drept internaţional: respectarea suveranităţii statului, a integrităţii teritoriale, neamestecul în treburile interne ale acestuia, reglementarea paşnică a conflictelor.

În baza capitolului VII din Statutul ONU, Consiliul de Securitate al ONU este dator să-şi îndeplinească obligaţiile ghidându-se după principiile statutare şi normele de drept, nu după prevederile concepţiei R2P. Utilizarea forţei este posibilă doar prin aprobarea Consiliului de Securitate al ONU, cu respectarea normelor de drept internaţional umanitar şi a drepturilor omului.

Totodată, dreptul de veto rămâne parte intrinsecă a ordinii mondiale contemporane. Încercarea de a acţiona eludând Consiliul de Securitate al ONU subminează nu doar rolul Consiliului de Securitate, ci şi pe cel al ONU în general în calitate de for fără alternativă al sistemului de relaţii internaţionale, conchide expertul rus.