Nostalgia după Ada Kaleh

Insula din suflet

Joi, 2 august, la ora 17.00, în sala Foaier a Muzeului Ţăranului Român, din Bucureşti, a avut loc nostalgicul vernisaj al expoziţiei „Ada Kaleh – insula din suflet”, la care au participat imamul Bucureştilor, preşedintele filialei comunităţii turce din Bucureşti, născut şi copilărit chiar în Ada Kaleh, alţi locuitori ai celebrei insule, precum şi un numeros public interesat de povestea acestei insule extraordinare. Dar care e povestea ei?

În anul 1970, ca să strunească Dunărea şi s-o prefacă în izvor de electricitate, România a trebuit să facă o dureroasă jertfă, acceptând ca apele marelui fluviu să acopere pentru totdeauna legendara insulă Ada Kaleh, nu doar plină de romantism şi exotism, ci şi plină de istorie. Insula se afla la aproximativ 3 km în aval de Orşova, care, în aceleaşi condiţii, a fost strămutată. Având o întindere de aproape 1,7 km lungime şi 500 m lăţime, ostrovul nostru era şi un punct turistic foarte îndrăgit, nu doar pentru frumuseţea lui, ci, printre altele, şi pentru că, scutit fiind de impozite, preţurile produselor sale erau foarte mici. Vizitatorii cumpărau din Ada Kaleh delicatese turceşti, giuvaieruri şi tutun aromat. Pe lângă peisajele încântătoare şi obiectivele turistice, insula era celebră şi pentru mirosnaţii ei trandafiri, din florile cărora se obţineau uleiuri şi parfumuri.

Ostrovul Amazoanelor

În turceşte, Ada Kale înseamnă „Insulă-Cetate”, tălmăcire din cea mai veche denumire atestată. Astfel, Herodot pomeneşte de KYRAUNIS, despre care dă şi amănunte: „lungimea insulei este de 200 de stadii, îngustă, plină de măslini şi de viţă sălbatică”. În graiul dacilor, KYRAUNIS însemna chiar „Fortăreaţă; Forţă; Tărie” (cf. rom. gorun); rostită însă KYRA-UNIS, sintagma se traducea prin „Adăpostul (Refugiul; Acoperământul) Doamnelor” (cf. rom. coroană; turc. harem „harem”), referire la celebrele Amazoane, despre care Eschil şi Pindar scriu că hălăduiau pe lângă Dunăre.

Ostrovul a intrat din cele mai vechi timpuri în legende. Astfel, pe vremea argonauţilor, i se mai spunea şi YERNIS, de bună seamă în legătură cu DIERNA, numele dacic al Orşovei. În Antichitate, se spunea că era un loc atât de minunat încât şi Hercules a vrut să cucerească acest teritoriu al uriaşului Geryon. O altă denumire mitologică a insulei era ERYTHIA, însemnând tot „Fortăreaţă” (cf. rom. aret „strajă; apărare”). Vechii greci îi mai spuneau şi Cotinusa, adică ostrovul măslinilor sălbatici. La Cornelius Nepos, insula apare cu denumirea CERNE, desigur, tot în legătură cu cetatea Dierna, precum şi cu râul Cerna din apropiere.

Clima acestei fermecătore insule era mediteraneană şi submediteraneană, iar vegetaţia ei era luxuriantă, rară în zona noastră temperată. Prima atestare medievală a ostrovului danubian este un raport al cavalerilor teutoni, din 22 februarie 1430, despre fortificaţiile din Banat, unde se spune de „insula Saan, cu 216 oameni”. După ce, în anul 1438, Ioan de Hunedoara a devenit ban al Severinului, el a dezvoltat fortificaţia acestei insule. Apoi, din anul 1526, a început dominaţia otomană peste zona Porţilor de Fier, de când insula a şi primit numele de Ada Kale. Se pare că h-ul de la sfârşit a fost adăugat de un imam, iar denumirea de Ada Kaleh a fost adoptată şi de localnici, impunând-o oficial.

Unirea cu România

După primul război mondial, denumirea cu grafemul h al insulei apare în documente, în dicţionare, în inscripţii, indicatoare, firme, etichete, precum şi în actele de identitate ale localnicilor. Aşadar, nu trebuie să i se şteargă ultima literă, cum au propus unii istorici de azi, necunoscători de... istorie. În îndelungatul conflict austro-ungar cu cel otoman, insula a dobândit o importanţă deosebită, datorită poziţiei ei strategice. În anul 1689, armata austriacă a construit o fortăreaţă de cărămidă, numind insula Carolina. În deceniile următoare, insula a fost stăpânită când de Imperiul Habsburgic, când de cel Otoman. În urma Tratatului de Pace de la Belgrad, din 1739, Ada Kaleh a rămas a turcilor, doar cu scurte întreruperi în favoarea austriecilor între anii 1789 şi 1791. După înăbuşirea Revoluţiei de la 1848, datorită intervenţiei armate a Porţii Otomane, instigată de Rusia, fruntaşii grupării bucureştene au fost arestaţi, în după-amiaza zilei de 13 septembrie 1848, şi ameninţaţi că ulterior vor fi exilaţi în Austria, urmând să fie scoşi din Ţara Românească la Orşova. Călătoria pe Dunăre, cu chimil tras la edec de la Rusciuk la Ada Kaleh, a durat trei săptămâni. Fruntaşii Revoluţiei au ajuns pe insulă în ziua de 15 octombrie 1848. După mai multe peripeţii, revoluţionarii au reuşit să scape de escorta turcească, ajungând la Semlin, de unde au pribegit la Paris, la Viena, la Palermo etc. Uitată la Congresul de Pace de la Berlin, din 1878, Ada Kaleh a rămas în posesiune turcească, dar aflată sub ocupaţie austro-ungară până în 1918/1920, când a intrat în componenţa României.

Legenda a doi îndrăgostiţi

Cei mai mulţi dintre locuitorii insulei erau de origine turcă. Printre românii, sârbii şi bulgarii de pe lângă Dunăre, în preajma locului unde se întâlnesc cele trei hotare ale lor, s-a zvonit o stranie legendă despre o dragoste tragică. Se spune că o fată a unui sultan, cea mai frumoasă şi mai isteaţă dintre fiicele lui, Aişe, era şi preferata tatălui ei, care îi satisfăcea toate mofturile. Un astfel de capriciu a fost şi vizitarea îndepărtatului ostrov dunărean despre frumuseţea şi sfinţenia căruia Aişe auzise povestindu-se de către femeile din seraiul împărătesc de la Ţarigrad, cum i se mai spunea pe atunci Istanbulului. Într-o primăvară timpurie şi frumoasă, prinţesa, însoţită de o gardă straşnică de spahii şi ieniceri, a poposit în Ada Kaleh. Dar în vremea aceea, pe măreţul fluviu mişunau luntrile teribililor haiduci nord- şi sud-dunăreni. Unul dintre ei era valahul Dragomir, despre care se zvonea că are iarba-fiarelor şi iarba-somnului. Cu ultima îi adormea pe ostaşii sultanului, pătrunzând în iatacul domniţei. Lacătele le deschidea cu iarba-fiarelor. Nu se ştie cum se cunoscuseră Dragomir şi Aişe. Şi, iarăşi nu se ştie cum, o turcoaică bătrână, cutră din firea ei, i-a descoperit într-un târziu pe cei doi îndrăgostiţi şi a reuşit să trezească străjile. În noaptea aceea, haiducul şi prinţesa se aflau într-o barcă, la ţărmul ostrovului, ascunşi de crengile sălciilor pletoase. Cel mai dibaci ţintaş turc l-a împuşcat pe Dragomir drept în inimă, cu gloanţe de argint, iar acesta s-a prăbuşit în valuri. Cu un ţipăt înfiorător, Aişe s-a aruncat în Dunăre. Trupul neînsufleţit al fiicei sultanului a fost găsit după trei zile la ţărmul ostrovului Şimian, aflat nu departe de Ada Kaleh. Legenda a fost întregită pe timpul comunismului, când se spunea că, în nopţile cu Lună Plină, cei doi îndrăgostiţi se plimbă într-o luntre, pe Dunăre, uneori îngânând cântece, spre stupoarea autorităţilor. De multe ori, până în Decembrie 1989, grănicerii români şi iugoslavi ar fi primit ordin să tragă asupra celor doi, ca să spulbere „superstiţiile” riveranilor, dar îndrăgostiţii nocturni nu dispăreau decât la primul cântat al cocoşilor. Nicio şalupă de patrulare nu a izbutit vreodată să atingă luntrea nepământeană a celor doi. Apariţiile lor, învăluite în aburi strălucitori, ar fi fost zărite noaptea pe lângă Dunăre. Mai sunt unii localnici care afirmă că, în ultima vreme, Dragomir şi Aişe, preferă să se plimbe cu luntrea magică în jurul ostovului Şimian. La primul cântat al cocoşilor, ei se aruncă în fluviu, iar vasul vrăjit se scufundă...

În calea personalităţilor

Celebrului povestitor danez Hans Christian Andersen îi plăceau foarte mult călătoriile turistice, ajungând astfel şi la Porţile de Fier ale Dunării, inclusiv pe Ada Kaleh, pe care o notează cu denumirea Orşova Nouă. În 1842, el şi-a publicat însemnările despre locurile pe care le-a văzut acolo în volumul „Bazarul unui poet”. Ada Kaleh nu era numai o insulă-cetate, ci şi o insulă-grădină, după cum se vede din impresiile celor care au vizitat-o, în secolele XIX şi XX. Dacă Andersen nu ne dă prea multe amănunte, un paşoptist bucureştean, Alexandru Pelimon, care a fost acolo în 1858, o descrie în detalii pitoreşti. Şi el numeşte insula Orşova Nouă. Un roman de succes, „Nopţi la Ada Kaleh”, publică Romulus Dianu în anul 1931, la Editura Cultura Naţională, insistând pe exotismul insulei. Apoi, în „Universul”, din 13 şi 19 august 1932, ziaristul G. Lungulescu publică legenda lui Miskin Baba, ultimul prinţ din Samanaid, pribegit tocmai la Ada-Kaleh. Acesta fusese ultimul descendent din dinastia Samanaizilor, din hanatul uzbek de Buhara. Ajuns pe Ada Kaleh, probabil pe la începutul veacului al XIX-lea, a hălăduit într-o hrubă, vindecând bolnavii şi prorocind; astfel că, de când trăia el, chiar şi după aceea, Ada-Kaleh devenise un loc de pelerinaj, o mică Mecca. Apropiindu-i-se sfârşitul pământesc, a cerut să fie înmormântat alături de locul unde trăise, ca duhul său să vegheze mai departe asupra celor care l-au divinizat. Mormântul acestui sfânt a fost mutat, cu puţin timp înainte de scufundarea insulei Ada Kaleh, pe insula Şimian, unde acum e lăsat de izbelişte.

Loc sacru

Insula Ada Kaleh revenise României la dorinţa locuitorilor ei, manifestată printr-un referendum. Loc sacru şi pentru musulmani şi pentru români, acest ostrov nu se lasă cu niciun chip uitat, chiar dacă e acoperit de valurile Dunării. Nostalgia după Ada Kaleh i-a făcut pe unii visători să dorească reconstruirea insulei. Pare imposibil, dar nu este exclus ca forţa magică a locului să mai săvârşească un miracol. La urma urmelor, în lume s-au făurit deja insule artificiale, deci tehnologia este deja cunoscută. Mai greu ar fi de reconstituit Paradisul Pierdut al locuitorilor din Ada Kaleh, care s-au împrăştiat prin lume. Expoziţia de la care a pornit acest documentar cuprinde fotografii provenite îndeosebi din arhivele personale ale foştilor insulari, cărţi poştale şi ilustrate din răstimpul de glorie al insulei, hărţi vechi şi obiecte provenite din Ada Kaleh. Nu numai turcii din Ada Kaleh sau descendenţii lor au pus suflet în organizarea acestei expoziţii, ci şi românii. Astfel, dna dr. ing. Lucreţia Miu a executat pergamentul din piele de capră, care e suportul cel mai adecvat pentru documente de mare amploare, de o deosebită calitate, în cazul nostru - pentru o mai veche hartă, măiestrită de Bogdan Vasilescu, unde insula apare sub denumirea de Noua Orşovă. Iar dacă, într-adevăr, se va găsi un român care să-şi închine viaţa reconstituirii insulei Ada Kaleh şi să şi izbândească, acela da Român, fie el şi de origine turcă!