Marea Britanie şi UE, 40 de ani de dificultăţi

De când Londra a aderat la Comunitatea Economică Europeană (CEE), în 1973, relaţiile Marii Britanii cu Europa au trecut prin numeroase dificultăţi, ca urmare a reticenţelor succesivelor guverne britanice faţă de o mai mare integrare. Premierul conservator Edward Heath, europenist convins, a fost cel care a introdus Marea Britanie în CEE acum 40 de ani după ce Londra încercase de două ori fără succes, în 1963 şi 1967, în urma opunerii prin veto a Franţei. Pe atunci Marea Britanie nu îşi ascundea entuziasmul faţă de participarea la CEE, cum s-a văzut la referendumul desfăşurat în 1975, în care 67 la sută din britanici şi-au exprimat sprijinul faţă de apartenenţa la CEE, notează vineri ziarul La Verdad.

Dar venirea la putere a premierului conservator Margaret Thatcher, în 1979, a marcat o cotitură în relaţiile dintre Marea Britanie şi Europa. Erau vremuri când ţara trecea printr-o criză economică, cu o creştere a şomajului şi numeroase greve şi se pregătea să aplice o serie de reforme prin privatizare a numeroase companii industriale de stat. Aşa numita 'doamnă de fier' a început, cu timpul, să manifeste o atitudine mai eurosceptică care a avut un momentul de vârf, în 1984, când s-a aşezat în faţa partenerilor europeni pentru a renegocia suma anuală pe care o primeşte Marea Britanie. După negocieri dure, Thatcher a obţinut faimosul 'rebate' britanic, anume angajamentul Bruxellesului de a scuti Londra de anumite plaţi la bugetul comunitar. Talentul negociator al doamnei Thatcher şi mai ales încăpăţânarea şi intransigenţa ei i-au atras susţinerea cetăţenilor britanici, care au votat-o a treia oară în 1987.

Guvernul conservator care a urmat, în frunte cu John Major, a avut de asemenea dificultăţi în relaţiile cu Europa, mai ales din cauza creşterii influenţei unui sector foarte eurosceptic. Cu Major ca premier după demisia lui Thatcher în 1990, Londra a continuat să negocieze cu asprime, mai ales la convorbirile care au dus al semnarea Tratatului de la Maastricht, în 1992, care a consfinţit integrarea europeană, cu ţinta unei monede comune şi o mai mare cooperare politică. Astfel, Major a obţinut la Maastricht o clauză de scutire, aşa-numita 'opt-out', prin care Londra nu era obligată să intre în a treia fază a Uniunii Economice şi Monetare (UME) şi să adopte euro.

Cu conservatorii la putere şi comentariile continue ale doamnei Thatcher în mass-media britanice spunând 'nu şi nu' Europei, relaţiile cu blocul european au fost zbuciumate. Totuşi, după venirea la putere în 1997 a laburistului Tony Blair, care a pus capăt la 18 ani de guverne 'tories', s-a marcat o cotitură în atitudinea britanică faţă de Europa fiind mai dispusă să accepte legislaţia Uniunii Europene (UE). Cu toate acestea, Londra a decis să nu renunţe la lira sterlină în favoarea euro care a intrat în vigoare în 1999. După plecarea lui Blair în 2007 şi venirea la guvernare în 2008 a fostului său ministru de finanţe Gordon Brown, Marea Britanie a ratificat în 2008 Tratatul de la Lisabona, menit să amelioreze funcţionarea UE.

Odată cu câştigarea alegerilor de conservatorul David Cameron, care din 2010 formează o coaliţie cu liberal-democraţii, relaţiile cu Europa sunt din nou dificile, într-un moment în care zona euro trece printr-o criză economică profundă. În pofida europenismului afişat de liberal-democraţii lui Nick Clegg, premierul 'tory' se încăpăţânează să renegocieze relaţia ţării sale cu UE şi să repatrieze unele competenţe de la Bruxelles la Londra. Cedând exigenţelor conservatorilor eurosceptici, Cameron a decis în final să desfăşoare un referendum, după alegerile din 2015, privind apartenenţa la Uniune, la care ţara va decide dacă 'ramâne sau iese' din blocul european.