Magia nestematelor şi a talismanelor

Descoperirile arheologice atestă că pietrele, preţioase ori nu, au fost întrebuinţate ca bijuterii încă din timpuri străvechi. În Antichitate, pietrele preţioase ori semipreţioase erau folosite ca podoabe, laolaltă cu aurul şi argintul sau cu alte materiale.

Încă de atunci diamantul era socotit o foarte preţioasă piatră. Pe lângă diamant, mai erau cunoscute şi întrebuinţate ca bijuterii safirul, smaraldul, rubinul şi berilul şi chihlimbarul.

Nestematele, zise şi pietre scumpe sau pietre preţioase, sunt minerale care, din punct de vedere estetic arată foarte frumos, fiind de obicei întrebuinţate ca pietre în bijuterii ori, mai pe româneşte, în giuvaieruri. După calităţile estetice, specialiştii le împart în pietre preţioase şi pietre semipreţioase.

În afară de originea minerală ori anorganică, mai pot fi şi de origine organică, adică fosile, precum chihlimbarul, mărgăritarele sau perlele şi coralii. Ştiinţa care se ocupă cu studiul pietrelor preţioase şi semipreţioase este gemologia.

Din „Dicţionarul diabolic” al lui Jacques Collin de Plancy aflăm şi de „GEDI – Piatră miraculoasă care, în credinţa geţilor, avea puterea să schimbe aerul, să stârnească vânturi, ploi şi furtuni, atunci când este pusă în apă. Nu se mai cunoaşte înfăţişarea acestei pietre”. Încă nu putem şti dacă această piatră miraculoasă exista în realitate sau doar în imaginaţia strămoşilor noştri.

Mai sunt asemenea pietre în mitofolclorul românesc. Una dintre ele este Mărgeaua Şerpilor sau Mărgeaua Balaurului. Ea ar putea fi chiar GEDI, căci, înghiţită de şarpele ce va deveni balaur, provoacă şi ea fenomene meteorologice, precum vânturi, ploi şi furtuni, pe care le stăpânesc misterioşii solomonari.

O altă piatră fermecată din mitologia românească este cea a Curcubeului. Astfel, când îi este sete, Curcubeul îşi alege o pietricică rotundă şi turtită, pe care o găureşte, ca să poată bea apă prin ea. Oamenii o caută şi o caută şi o strâng ca pe o piatră scumpă şi o lasă moştenire din tată în fiu. Este bună de descântat, la făcut farmece, ca să dea mană vacilor etc.

Încă din Antichitate, se credea că toate pietrele scumpe sunt înzestrate cu daruri miraculoase. Una dintre acestea era heliotropul, de culoare verde închis spre negru, cu punctuleţe sau vinişoare de un roşu închis, căruia i se mai spune şi Piatra Sângelui. Plinius cel Bătrân afirma că numele de heliotrop îi vine de la faptul că, dacă piatra este pusă într-un vas plin cu apă, razele Soarelui, care cad asupra ei, reflectă culoarea sângelui şi că, scoasă din apă, ea reprezintă Soarele şi foloseşte la observarea eclipselor acestui astru.

Se spunea pe vremuri că heliotropul are puterea de a-l face nevăzut pe cel care îl poartă. Astăzi se crede că această nestemată te face să te simţi foarte curajos şi să preiei iniţiativa când îţi doreşti acest lucru, fiind recomandată în mod special timizilor şi celor care nu au încredere în ei înşişi.

În Evul Mediu, nestemata numită hyacint se atârna la gât pentru a-l feri pe om de ciumă. În plus, ea are datul de a întări inima, să-l ferească pe om de trăznet, să-l ajute să se îmbogăţească, să-i crească prestigiul, prudenţa şi înţelepciunea.

Despre opal se spune că odihneşte inima, apără pe om de orice influenţă malefică din atmosferă, alungă tristeţea, împiedică sincopele, răul la inimă şi orice afecţiune malignă.

Se mai spune că hidropicusul e în stare să fure culorile Lunii, că selenitul creşte şi scade odată cu Luna, ametistul alungă aburii vinului, iar cornalina potoleşte mânia.

Atestate şi ele din cea mai îndepărtată vechime, amuletele sau talismanele din pietre scumpe sunt purtate şi astăzi de cei ce cred în puterile lor magice. Faptul că baier, care înseamnă amuletă sau talisman, s-a păstrat în română din îndepărtatul substrat tracic este un argument că au o vechime impresionantă pe meleagurile noastre. S-au descoperit în pământul nostru nenumărate geme antice, care mai de care mai frumoase.

De altfel, obiceiul de a purta imagini sau figuri magice este vechi în lumea întreagă. Multe amulete erau şi sunt făcute din pietre scumpe. Egiptenii purtau în general talismane reprezentând un scarabeu. Deasupra amuletelor se scriau incantaţii. Biserica a văzut în aceste practici ceva diabolic, iar conciliile ei le-a condamnat.

La conciliul de la Konstanz s-a interzis, sub pedeapsa cu moartea, întrebuinţarea talismanelor şi vrăjilor în vindecarea bolilor. Dar cum creştinii simpli nu puteau renunţa la aceste mijloace de apărare, s-au gândit cum să eludeze legea şi au început să facă amulete din cârpe şi imagini care erau sfinţite prin atingerea de relicve sau bucăţele de hârtie pe care erau scrise versete din „Biblie”.

Astfel, legea a devenit mai blândă, iar obiceiul a rămas să fie supravegheat sau îndeplinit de preoţii occidentali. În Răsărit, tradiţiile au avut mai puţin de suferit.

Amuletele Soarelui erau purtate ca să ofere favoruri şi bunăvoinţa principilor, onoruri, bogăţii şi slavă. Talismanul Lunii păzea de boli şi îi ferea pe drumeţi de orice primejdie.

Nestematele, chiar fără imagini şi fără incantaţii, doar uşor prelucrate, erau şi mai sunt considerate norocoase, cele mai multe fiind şi „specializate”. Unele sunt legate de data naşterii purtătorului, aducând noroc după luni; de pildă: Ianuarie – granat; Februarie – ametist; Martie – acvamarin; Aprilie – diamant; Mai – agat ori smarald; Iunie – perlă sau Piatra Lunii; Iulie – rubin sau onix; August – cornalină ori peridot (olivină); Septembrie – crisolit sau safir; Octombrie – beril, tumalină ori oval; Noiembrie – topaz; Decembrie – turcoază sau zircon.

Se crede că nestematele în formă de pandantiv, medalion ori salbă protejează tot corpul, mai mult decât inelele, cerceii, broşele. Apoi, brăţara purtată pe mâna stângă recepţionează energii binefăcătoare din macrocosmos, pe când cea purtată pe mâna dreaptă transmite energii pozitive, vindecătoare.

Importantă este şi lungimea unui lănţişor de cleştar. Un cristal agăţat de un lănţişor în jurul gâtului are acţiune mai puternică asupra planului comunicaţional, creativ, sporind energia întregului corp şi a întregii aure a omului.

Pe de altă parte, un cristal purtat deasupra inimii, într-un buzunar sau într-un săculeţ, are efecte mai tari asupra domeniului emoţional. Cu cristalele se poate ghici, iar metoda se numeşte cristalomancie. Se fac preziceri întrebuinţându-se oglinzi ori vase cilindrice sau orice alte figuri de cristal.

O altă metodă de a ghici este margaritomancia, cu ajutorul perlelor sau mărgăritarelor. Se pune o perlă pe o plită, aproape de sursa focului, se acoperă cu un vas cu gura în jos. Se spun descântece şi numele celor bănuiţi de ceva: dacă a furat ceva, în clipa când se pronunţă numele hoţului, mărgăritarul sare în sus, încercând să iasă din vas. Aşa se recunoaşte vinovatul.

Un ecou al practicării margaritomanciei de către români este celebrul refren „Înşir-te, mărgărite!” din basmele noastre.