"M-am îmbrăcat cu cele mai bune haine, mi-am luat buletinul ca, dacă mor, să fiu recunoscută" - Povestea "fetei cu steagul" de la Revoluţie

Gabriela Nănuş avea 17 ani când, din balconul CC a fluturat steagul tricolor cu stema comunistă decupată. Intrase în clădirea Comitetului Central cu ideea să "îl prindă pe Ceauşescu". Poate copilăroasă ideea, dar conţinea în ea toată frustrarea poporului român de a fi ţinut în frig, pe întuneric, la cozi şi, mai presus de toate, frustrarea pentru umilinţa de a trebui să îţi aplauzi dictatorul.

Să-l prinzi pe Ceauşescu însemna să-l prinzi pe cel care obligase o naţie întreaga să trăiască în duplicitate, frică şi minciuna. Era ca şi cum ai fi prins Urâtul ce îmbolnăvise ţara. Şi poate aşa, cu Urâtul captiv, extras din ea - şi da, judecat public şi închis pentru răul făcut - ţara se putea vindeca.

Nu l-a prins. Istoria avea să se scrie altfel. A devenit însă o imagine emblematică a acelor zile când românii sperau că vor renaşte ca popor.

Marţi, 17 decembrie, în cadrul evenimentului "Femei la Revoluţie", organizat de Nicoleta Giurcanu la Muzeul Comunismului (mai multe informaţii, aici), Gabriela Nănuş a rememorat zilele Revoluţiei.

Şi, cel puţin la fel de important, a rememorat amintiri din comunism. În faţa unor tineri care i-au ascultat mărturia, unii dintre ei cu lacrimi în ochi, Gabriela a evocat vremurile acelea ale umilinţei şi violenţei. Nu, oamenii nu erau egali în comunism, aşa cum pretindea regimul. Cei slabi, cei neprotejaţi erau trataţi ca fiinţe subumane. Cu nepăsare şi uneori chiar sălbăticie. Ne amintim, de altfel, cum căminele pentru copii cu dizabilităţi deveniseră în anii epocii ceauşiste adevărate centre de exterminare unde pruncii "nefolositori" societăţii mureau de subnutriţie şi lipsă de îngrijire. După Revoluţie, imaginile cu copiii de la Cighid au făcut înconjurul lumii, stârnid fiori de milă şi oroare.

Povestea Gabrielei despre cum a trăit înainte de '89 e cu atât mai preţioasă cu cât la 35 de ani de când ea voia să-l prindă pe Ceauşescu iar colegi de-ai ei de generaţie mureau împuşcaţi pentru ca noi să ieşim din frică, minciună şi frig, reţelele sociale sunt pline de postări nostalgice despre comunism: felia de pâine cu zahăr pe deasupra e prezentată drept un fel de paradis pierdut, uitându-se că pâinea se dădea doar pe cartelă, zahărul la fel şi că stăteam cu orele la cozi pentru orice, dispuşi să ne călcăm la propriu unii pe alţii în picioare pentru a prinde un carton de ouă sau o bucată de carne de porc. Umilinţa supremă, un fenomen Piteşti, mai diluat, cât să-l putem suporta dar tot dezumanizant şi degradant.

Redăm povestirea Gabrielei:

"Aveam 17 ani şi jumătate. În seara de 21 am încercat să ajung la Universitate, dar nu am putut. Am plecat din Drumul Taberei pe jos, dar nu am reuşit să trec de filtre.

M-am întors acasă şi, dimineaţa, la prima oră, pe lumină m-am îmbrăcat cu cele mai bune haine, mi-am luat buletinul, ca în cazul în care mor, să fiu recunoscută. Nu ştiam ce se întâmplă. Am pornit pentru că ascultasem la Europa Liberă despre evenimentele din Timişoara, despre evenimentele din Bucureşti, de la Universitate. Totul era confuz. La un moment dat, pe drum, am dat peste un grup de oameni în frunte cu un domn care avea o portavoce şi care striga: "Armata e cu noi!" Am aflat ulterior că domnul respectiv era Dan Iosif.

Am ajuns în actuala Piaţă a Revoluţiei, unde îşi avea Ceauşescu birourile şi balconul de unde ţinea discursuri. Am ajuns acolo şi am văzut elicopterul. Auzeam în jur că Ceauşescu vrea să fugă.

În mintea mea de copil, am vrut să-l prind.

Nu aveam cum să intrăm pe uşă, dar erau oameni care încercau să intre pe ferestre. În stânga şi în dreapta erau nişte ferestre. Am intrat printre primii în clădire.

Am intrat în clădire şi primul impuls a fost să urc pe acoperiş. La fiecare etaj mă opream şi mă uitam pe hol. Pe unul dintre holuri am dat peste un grup de soldaţi înarmaţi până în dinţi, în frunte cu un ofiţer. Nu ştiu ce grad avea, cred că era colonel. Când m-a văzut şi mi-a văzut mirarea de pe faţă, a zis repede: "Armata e cu voi!" Mi-am continuat drumul, dorind să-l prind pe Ceauşescu.

La ultimul etaj, am descoperit un depozit de materiale de propagandă: steaguri şi tot felul de fotografii cu tovarăşul şi tovarăşa. Am luat un steag, am găsit o lamă, am tăiat stema şi am urcat sus pe clădire. Am început să flutur steagul de pe marginea clădirii, fix de pe marginea balconului. Acela a fost momentul în care mulţimea din piaţă a realizat că Ceauşescu a fugit şi că suntem liberi, că am ocupat CC-ul, l-am gonit pe Ceauşescu. Poate că, în afară de venirea pe lume a copilului meu, acesta a fost cel mai frumos moment din viaţa mea: când am apărut cu steagul sus pe clădire şi a început mulţimea să strige: "Libertate! Libertate!"

Am stat puţin acolo. La un moment dat, am auzit în spatele meu o împuşcătură, un foc de armă, şi m-am întors să văd ce se întâmplă. Era un tip care găsise o armă într-un birou şi s-a gândit să iasă sus, pe acoperiş, să vadă dacă funcţionează. Am coborât de pe clădire şi am ajuns la etajul 1, unde erau birourile. N-am stat mult acolo. Când am ajuns la etajul 1, un domn m-a tras de mânecă şi a zis: "Steagul! Hai pe balcon!" Şi uite aşa am ajuns pe balconul CC-ului, unde, cu câteva ore înainte, încerca Ceauşescu să mai dreagă busuiocul cumva. Acolo am rămas ore întregi, până când a început să se tragă. Nu ştiu de unde, dar eu insistam să stau acolo, pentru că am simţit că acolo e locul meu.

Din CC am plecat la Televiziune. Când am plecat de acolo, găsisem o cască de uslaş, o cască albă. Am zis că mă va proteja. Mi-am pus-o pe cap şi aşa am ieşit pe uşa CC-ului. Imediat după ce am ieşit, a strigat un soldat la mine: "Stai!" Apoi s-a uitat puţin, a văzut cum sunt îmbrăcată şi a zis: "Tu eşti fata cu steagul! Dă-ţi casca jos, că o să te împuşte lumea degeaba."

Mi-a zis să las şi steagul, ca să nu mă împuşte, că poate am o armă acolo."

Cum a trăit Gabriela în comunism?

"Aveam părinţii divorţaţi. La 13 ani şi jumătate, am ajuns într-un internat de fete. Mi s-a zis că am aspect comercial şi că voi intra la clasa de bucătari, cofetari, ospătari. Era un internat cu şcoală profesională. Am stat acolo trei ani şi jumătate, cei mai cumpliţi ani din viaţa mea. În prima noapte - am ajuns acolo în noiembrie - în prima noapte mi-au furat toate hainele, şosete, pantofi. Am rămas cu o pereche de pantaloni trei sferturi, o bluză cu mănecă lungă şi o pereche de papuci, fără ciorapi. Acestea au fost hainele cu care eu trebuia să trec peste iarnă.

Am fost şi bătută. Am stat în spital două săptămâni pentru că am încercat să fug.

Eram duşi la câmp primăvara, vara, până toamna târziu. Ni se dădea normă în fiecare zi. Îmi amintesc că în ziua în care eu am împlinit 14 ani, pliveam roşii, adică smulgeam cu mânuţele buruienile dintre răsaduri. Plângeam şi mă gândeam la oamenii care vor mânca acele roşii udate cu lacrimile mele.

Însă, am sperat întotdeauna că o să vină o zi în care o să fie bine, o să vină o zi în care nu o să mai fiu nevoită să îndur ce am îndurat. Eram munciţi o zi întreagă şi ni se dădea un pachet de biscuiţi pentru toată ziua. Toamna târziu eram duşi la cules de mere în livezi şi, cum spuneam, haine nu prea aveam. Iarna stăteam şi alegeam fasole, saci peste saci peste saci de fasole. Aveam normă şi eram copii. Aveam 13, 14, 15 ani. Munceam, eram exploataţi, se profita de noi.

Începând cu Crăciunul, eu nu îmi amintesc să fi primit vreun cadou de Crăciun în copilărie. Nu exista posibilitatea. Tata lucra într-o fabrică, nu avea relaţii. Când prindea banane, era sărbătoare.

După Mineriadă, am plecat din ţară pentru prima dată. Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns într-o ţară străină a fost să-mi cumpăr banane, multe, şi le-am mâncat pe toate, cred, într-un sfert de oră. De atunci, nu mai mănânc banane.

Vă invităm să urmăriţi materialul video aici.