"Acesta este iadul". Lagărele lui Ceauşescu. Mii de copii cu dizabilităţi exterminaţi în "Epoca de Aur". Denunţ depus la Parchet

Peste 15.000 de copii cu dizabilităţi au murit din cauza înfometării si relelor tratamente în perioada pe care nostalgicii regimului ceauşist o numesc "Epoca de Aur". Exterminarea lor devenise politică de stat căci Ceauşescu decisese că resurse trebuiau să meargă spre domenii productive, nu către prunci bolnavi. Astăzi, IICMER a depus plângere pentru uciderea a peste 400 dintre aceşti copii.
Romica Penciu, supravietuitoare a unui camin de exterminare ceausist
Romica Penciu, supravietuitoare a unui camin de exterminare ceausist (IICCMER)

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (IICCMER) a depus denunţ penal la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) pentru organizarea unui regim caracterizat prin tratamente inumane şi degradante aplicate minorilor internaţi în Căminul-Spital nr. 4 Plătăreşti, practic, pentru uciderea în chinuri a peste 400 de copii în unul dintre lagărele lui Ceauşescu.

În perioada februarie 1978 - iunie 1991, în Secţia de minori a Căminului Spital Plătăreşti au fost internaţi 881 de minori, au explicat marţi, în cadrul unei conferinţe de presă, reprezentanţii IICCMER. Conform actelor de deces, 436 de copii au decedat în timpul internării, iar 38 au decedat la scurt timp de la părăsirea Căminului.

Ţinuţi în frig, înfometaţi, legaţi de paturi, culcaţi pe saltele mizerabile îmbibate cu fecale şi urină, micuţii mureau pe capete. Primii piereau copiii între 3 şi 5 ani, cei care depindeau efectiv de îngrijire. Cei mai mulţi dintre ei nu supravieţuiau mai mult de un an în condiţiile groaznice în care erau ţinuţi.

"Trebuie înţeleasă natura regimului Ceauşescu. E un regim care a patronat şi derulat un program de exterminare împotriva unei categorii inocente. Aceste cămine-spital erau nişte anticamere ale morţii, acolo se ducea zilnic o bătălie pentru biberoane, pentru supravieţuire", a declarat, în cadrul conferinţei de presă, istoricul Cosmin Popa.

Istoricul a mai explicat că deşi nimeni n-a spus, ca în cazul regimului fascist, că pruncii irecuperabili trebuie distruşi, am avut de a face cu o politică ce spre asta a convers: exterminarea copiilor cărora li s-a pus eticheta de irecuperabili şi care nu aveau şanse să devină cetăţeni productivi ai României comuniste.

Acesta a fost cazul şi la Plătăreşti, o localitate cumva uitată de lume deşi era la 20 de km de Capitala ţării.

Căminul-Spital nr. 4 Plătăreşti, aflat la aproximativ 20 km de Bucureşti, a fost înfiinţat în 1952, în incinta Mănăstirii din Plătăreşti, practic în chiliile mănăstirii, şi era destinat persoanelor adulte cu afecţiuni neuropsihiatrice cronice. Pentru că la nivelul municipiului Bucureşti, în anii '70, nu exista o unitate de profil pentru minorii cu deficienţe, s-a luat decizia înfiinţării unei secţii speciale, într-o clădire nouă, special construită, care ţinea administrativ de spital. Această secţie de minori a funcţionat între februarie 1978 şi iunie 1991. Nu a funcţionat însă ca un centru de îngrijire a minorilor cu dizabilităţi ci, mai degrabă, ca un centru de exterminare.

De altfel, Plătăreşti nu a fost un caz singular. Şi alte cămine spital funcţionau după acelaşi "reţetar" al uciderii lente. Peste 15.000 de copii cu dizabilităţi au pierit în chinuri în anii ceauşişti. Cel mai cunoscut astfel de cămin a fost cel de la Cighid. După Revoluţie, străinii veniţi cu ajutoare pentru orfanii români au rămas şocaţi de ce au descoperit acolo. De altfel, imaginile de la Cighid, cu copii scheletici, legănându-se în neştire pe saltele imbibate cu urină şi fecale, au şocat o lume întreagă, inclusiv pe noi, românii.

Cum s-a ajuns la exterminarea copiilor?

La sfârşitul anilor '70, începutul anilor '80, Ceauşescu a luat decizia reducerii consumului intern şi implicit a cheltuielilor neproductive. Ca urmare a politicilor oficiale de reducere a cheltuielilor sociale, printre care numărându-se cele din sănătate şi asistenţă socială, regimul a luat decizia internării copiilor consideraţi "irecuperabili" în cămine izolate, majoritatea aflate în mediul rural, în condiţii insalubre, subnutriţi, subdezvoltaţi, unde un număr impresionant dintre ei şi-au găsit sfârşitul.

Din perspectiva politicilor regimului, care se regăsesc formulate în documentele oficiale, copiii "irecuperabili" instituţionalizaţi erau consideraţi o povară pentru cheltuielile publice, ca urmare a faptului că întreţinerea lor pe termen lung presupunea asistenţă medicală şi socială continuă.

Din cauza lipsei asistenţei medicale potrivite, a facilităţilor proprii unei astfel de activităţi, dar şi a relelor tratamente aplicate ca urmare a situaţiei economice precare, dar şi în mod conştient de către personalul medical şi cel de îngrijire din aceste instituţii, mortalitatea în rândul acestei categorii a atins rate similare cu cele specifice programelor de exterminare. Pe teritoriul României au funcţionat 24 de cămine-spital şi secţii de spital pentru copii consideraţi "irecuperabili", în care au murit, după estimările preliminare ale IICCMER, peste 15.000 de copii.

Denunţul depus la Parchetul General conţine un număr de peste 1.500 de file, probe privind organizarea unui regim caracterizat prin tratamente inumane şi degradante aplicate minorilor internaţi în Căminul-Spital nr. 4 Plătăreşti care au dus nemijlocit la decesul a 436 dintre ei, jumătate dintre cei internaţi, şi la provocarea de suferinţe inimaginabile unui număr cel puţin la fel de mare de minori care au supravieţuit aceluiaşi regim.

De-a lungul anilor, IICCMER a depus mai multe denunţuri penale pentru crimele din căminele ceauşiste. Primul denunţ a fost clasat, restul sunt nesoluţioante.

Cu ocazia conferinţei de presă organizate astăzi, preşedinţele executiv al IICCMER, prof.univ.dr. Florin-Daniel Şandru, a lansat un apel pentru soluţionarea acestor cauze:

"Fac un apel la procurori să conexeze aceste dosare, pentru că avem de-a face cu un tipar, avem de a face în mod clar cu un program de exterminare. (...) Îi rog să se raporteze, cel puţin la acest nou denunţ, aşa cum merită, cu celeritate, încât, în cel mai scurt timp, cei responsabili să fie aduşi în faţa Justiţiei. Societatea românească nu mai poate purta şi această povară istorică după sine. Sunt deja prea multe: represiunea în anii '50 - '60, torţionarii, represiunea din anii '70 - '80, (...) Dosarul Revoluţiei, Dosarul Mineriadei. Astea, toate, în condiţiile în care avem o tendinţă nostalgică, bazată pe ignoranţă şi pe minciuni, în creştere, după epoca Ceauşescu, după epoca în care eram, vezi Doamne, suverani şi independenţi. Comunismul a fost condamnat formal în România, ca regim ilegitim şi criminal. Nu mai putem continua să discutăm în termeni abstracţi despre un 'sistem', pentru că în spatele acestui sistem au stat oameni, cu nume şi prenume. Procurorii îi au acum în acest dosar. Îi rugăm să treacă la treabă."

"Tratamentul administrat copiilor consideraţi 'irecuperabili' din Căminele-Spital a fost şi el subscris politicii productiviste a regimului, care favoriza investiţiile ce puteau aduce venituri, de preferinţă în valută, şi de reducere uneori până aproape de zero a cheltuielilor fără impact economic. Copiii în cauză, prin faptul că purtau eticheta de 'irecuperabili', ceea ce însemna că urmau să necesite asistenţă pe termen foarte lung sau chiar pe tot parcursul vieţii, fără a discuta despre temeinicia medicală a încadrării lor într-o astfel de categorie, reprezentau pentru statul român de la acea vreme o cheltuială inutilă, având în vedere că cei mai mulţi dintre ei erau consideraţi incapabili să îndeplinească cândva o muncă utilă din punct de vedere social.

Pornind de la această situaţie, statul român comunist era deplin interesat în scăderea numerică a acestei categorii, prin orice mijloace, dar în principal prin tolerarea şi încurajarea efectelor pe care le producea asupra acestor copii privarea sistematică de resurse şi personal de specialitate. Mai mult, plasarea acestor cămine-spital sub autoritatea Ministerului Muncii şi Ocrotirii Sociale urmărea două efecte majore. Primul, scoaterea acestor instituţii de sub incidenţa legilor şi regulamentelor specifice instituţiilor medicale, care prevedeau repercusiuni legale clare. Al doilea, ascunderea cifrelor mortalităţii din căminele-spital. Personal nu am întâlnit până acum în niciunul dintre rapoartele de bilanţ ale Ministerului Muncii date despre mortalitatea din cadrul instituţiilor de asistenţă socială din subordinea sa, iar Ministerul Sănătăţii nu o consemna fiind în afara autorităţii sale", a declarat, la rândul său, dr. Cosmin Popa, cercetător la Institutul de Istorie "Nicolae Iorga" al Academiei Române.

Vă invităm să urmăriţi şi materialul video cu declaraţiile de la conferinţa de presă.

Redăm şi câteva mărturii ale unor persoane care au vizitat Căminul-Spital Plătăreşti la scurtă vreme după căderea regimului Ceauşescu.

Mărturia lui Ian Tilling

(Voluntarul britanic împărtăşeşte experienţa trăită la Căminul-Spital Plătăreşti jurnalistei britanice Jane Harbidge, articol apărut în "Folkestone Herald", vineri 26 octombrie 1990, sub titlul .)

Vizibil epuizat şi tulburat emoţional, Ian Tilling stătea cu faţa palidă, vorbind încet, alegându-şi cuvintele cu grijă, dar din inimă. "M-am simţit ameţit şi nedumerit. Eram într-o stare de şoc, aproape lipsit de sentimente". Ian a asistat la orori în România pe care abia le poate descrie.

"Asemăn acest loc cu locul în care au fost gazaţi evreii", a scris el în jurnalul său. "Poţi mirosi şi atinge frica şi deznădejdea". Duhoarea din Orfelinatul numărul patru era de nedescris. "A fost mai rău decât cel mai rău canal de scurgere", a spus Ian. Şi apoi a urmat tăcerea, o linişte nefirească într-un loc în care 40 de copii nu au trăit, au existat.

Persoane de până la 14 ani au fost hrănite cu biberon încă de la naştere cu un lichid de lapte praf şi porumb. Copiii mureau. Toţi se legănau şi se loveau cu capul. Erau acoperiţi de răni şi muşte, membrele lor erau subţiri ca degetele, saltelele erau murdare. Într-o altă cameră, pereţii erau acoperiţi cu fecale, iar copiii vâsleau în propria lor murdărie. "Şi acesta a fost menit să fie unul dintre cele mai bune orfelinate pentru copiii consideraţi incurabili". Mulţi erau handicapaţi mintal; cei care nu ar fi devenit niciodată "normali". "Când biberoanele au venit, copiii s-au aruncat pe podea pregătiţi. Li s-au dat două minute să consume lichidul şi apoi a fost luat, indiferent dacă-l terminaseră. Copiii mici nu puteau termina niciodată o sticlă în două minute, aşa că cei mai slabi au devenit mai slabi. A fost îngrozitor. M-am simţit amorţit".

Acesta este iadul pe pământ. "Exista mâncare pentru copii în dulapul magazinului, dar ei nu le dau şi aceşti copii vor muri."

Mărturie Norah Casey

(Asistentă medicală britanică şi editor al săptămânalului britanic profesional din domeniul asistenţei medicale, „Nursing Standard”, despre experienţa ca voluntar la Căminul-Spital Plătăreşti în anul 1990. Articolele, Life and death in Romania şi The horror and the nightmare, au fost publicate în „Nursing Standard” în mai şi iunie 1990).

"Mirosul de urină şi excremente era aproape dominant când am intrat în spital. La doar o scurtă călătorie cu maşina de Bucureşti, peste 200 de copii cu handicap mental profund, mulţi dintre ei fiind suspectaţi de SIDA, erau îngrijiţi de aproximativ 30 îngrijitoare. Condiţiile erau printre cele mai rele pe care le văzusem în România. Am intrat în prima secţie unde copii, uneori doi sau trei la un pătuţ, stăteau apatici. Duhoarea era îngrozitoare. M-am apropiat de primul pătuţ şi ceea ce părea a fi o grămadă de cârpe murdare ascundeau un copil mic, mâinile lui şi picioarele erau legate de pătuţ. Se auto-rănise foarte tare iar faţa îi era învineţită şi tăiată. Eram însoţită de un asistent, Carl Thompson. Era atât de tulburat de acest copil şi a încercat în zadar să explice personalului că este a greşit a-l lega. Nu puteau înţelege şi în cele din urmă Carl a desfăcut legăturile el însuşi, înlocuindu-le cu unele moi pe care le-a pus peste mâinile copilului.

În pătuţul de vizavi, zăcea un copil pe moarte. Avea o tumoare craniană uriaşă. Stătea întins pe o saltea murdară, corpul lui mic, subţire era înfăşat în zdrenţe. Copilul acela va muri singur. Nu există nimeni cu înţelegere sau timp să aibă grijă de el. Copiii zăceau în propriile lor excremente, unii aproape scheletici, membrele lor deformate şi spastice. Ei s-au uitat în gol şi au plâns când s-a declanşat blitz-ul camerei, atât de neobişnuiţi erau cu orice stimul. Copiii mai mari stăteau ghemuiţi pe podea. Carl a vorbit cu ei şi deodată primul şi apoi alţii au început să răspundă. Au prins viaţă şi aşa cum au făcut zgomote pe care Carl le-a înregistrat pe bandă şi a reluat-o. Au ascultat cu atenţie şi au râs când au auzit că sunetele lor răsună în cameră".

România are nevoie de o presă neaservită politic şi integră, care să-i asigure viitorul. Vă invităm să ne sprijiniţi prin donaţii: folosind PayPal
sau prin transfer bancar direct în contul (lei) RO56 BTRL RONC RT03 0493 9101 deschis la Banca Transilvania pe numele Asociația Timpuri Epocale
sau prin transfer bancar direct în contul (euro) RO06 BTRL EURC RT03 0493 9101, SWIFT CODE BTRLRO22 deschis la Banca Transilvania pe numele Asociația Timpuri Epocale

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Interne