La limita (in)decenţei

Octavian Paler spunea că "există lucruri despre care merită să vorbim chiar dacă nu le vom avea niciodată". Iar Dan Puric vorbea deunăzi, la Antena 3, despre nevoia de decenţă şi spunea că ar dori să înfiinţeze o Ligă a decenţei. Făcea referire la inconsistenţa şi urâţenia agresivă a mass-mediei televizate.

I s-a adus argumentul rating-ului, în care, vina indecenţei cade pe public. El ar fi cel care alege reţeta, mass-media doar o prepară. Un argument sofist, dar uşor demontabil, când înţelegi mecanismele influenţării sociale. Căci, dacă îţi creşti copilul de la 4 ani cu suc din sticlă, a fost răspunsul cu care Puric şi-a ilustrat ideea, şi la 14 ani încerci să-i dai apă de izvor o va scuipa. Influenţele repetate ale stimulilor exteriori produc mutaţii în conştiinţă pe care le percepi, în mod eronat, ca fiind propriile decizii.

El nu s-a referit acolo deloc la politică, vorbea mai degrabă despre indecenţa programată pe care televiziunile şi-o impun (sau o impun). Dar este altfel în politică? Cum ar fi ca şi în politică, să fie introdusă o Ligă a decenţei? Un cod al decenţei pe care să nu-l încalci fără să plăteşti pentru asta. O limită peste care să nu ai voie să treci sub vălul protector al imunităţii.

Exerciţiul moral în politică

Pe vremuri, în Orient, existau coduri ale onoarei pentru diferite caste. Sau putem vorbi şi despre coduri ale binelui moral, de care scrie Platon, spre exemplu. Societăţile vechi erau aşezate pe astfel de principii, iar încălcarea lor a dus, după cum istoria arată, la dispariţia acelor societăţi. La vechii chinezi, de exemplu, împăraţii brutali erau numiţi “domnitori decăzuţi, cărora le lipseşte Calea”.

Cu toate acestea, ne-am putea imagina, totuşi, cum ar arăta societatea politică românească exersându-şi o minimă decenţă? Încercări mai sunt; astfel regele a fost invitat în Parlament, s-a instituit o zi a foştilor deţinuţi politici sau există momente când atacurile la persoană rămân fără răspuns de cealaltă parte.

E adevărat apoi că e suficientă o ieşire în peisaj a lui Victor Ponta, (de exemplu), comentând asupra postărilor pe blog ale Elenei Udrea, ca acest simplu exerciţiu de imaginaţie a decenţei să devină frustrant. E suficient să auzi de îndemnizaţii tăiate pentru cei răniţi în revoluţie şi de pensiile fabuloase ale foştilor torţionari politici, ca exerciţiul să devină amar.

Avem totuşi modele

Dar, trebuie să admitem că nu este imposibil, de vreme ce, există modele. Un astfel de exemplu e Václav Havel. El a dovedit toată viaţa sa că poţi lupta împotriva unui regim totalitar şi a încălcărilor drepturilor umane folosind... decenţa.

Concepţia sa despre democraţie se baza pe o societate civilă puternică şi pe moralitate. Ideea sa de „politică anti-politică” a inspirat pe mulţi dar i-a adus şi probleme.

„Mulţi se întreabă ce anume l-a făcut excepţional”, spunea un fost consilier al său, „dar răspunsul e simplu: decenţa. Era un om decent, cu principii. Nu a luptat împotriva comunismului dintr-o agendă personală ascunsă, ci pur si simplu pentru ca acesta era un sistem indecent şi imoral”.

Să aduci împreună două concepte ce par incompatibile - politica şi morala - ar putea părea o teorie desprinsă din filozofia lui Platon, a statului ideal, în care cetatea se baza pe patru virtuţi: înţelepciunea - proprie clasei conducătoare; curajul - specific războinicilor; şi două virtuţi interioare, comune fiecărui membru al cetăţii: cumpătarea şi dreptatea.

Despre Havel: „Mulţi se întreabă ce anume l-a făcut excepţional”, spunea un fost consilier al său, „dar răspunsul e simplu: decenţa. Era un om decent, cu principii. Nu a luptat împotriva comunismului dintr-o agendă personală ascunsă, ci pur si simplu pentru ca acesta era un sistem indecent şi imoral”.

Evident, Platon ştia că un astfel de stat nu era realizabil în practică. Dar numai în raport cu un astfel de model omul poate şti ce înseamnă o acţiune dreaptă. De aceea problema centrală a Republicii era legată de ideea justiţiei (individuale şi colective). Nu arsenalul militar sau zidurile puternice fac măreţia unei cetăţi, nu în acest fel se măsoară valoarea unei politici. Ci numai în raport cu ideea de justiţie, care nu este decât adevărul şi binele aplicat comportamentului social.

Important e să avem un ţel

Statul ideal poate fi astfel înţeles ca principiu regulator al statului real.

Platon mai ştia că legea generală a succesiunii regimurilor politice este o lege a decadenţei, desfăşurată, spunea el, după o aşa numită logică a răului. Mai întâi a existat o societate perfectă în care domnea legea şi echilibrul. Aceasta decade spre o societate oligarhică, dominată de îmbogăţire şi avariţie, apoi spre una democratică, în care domneşte libertatea pervertită în lipsă de respect. Ultima este cea a tiraniei, în care domină natura josnică a tiranului, sclav al propriillor pasiuni şi niciodată satisfăcut în dorinţele sale.

Se pare că secolul trecut a fost marcat mai ales de ultimile două, pendulând între modelele democraţiei capitaliste şi ale tiraniei comuniste.

Václav Havel le-a trăit pe ambele. Fiind un bun om al cetăţii s-a condus după principiul decenţei, ca şi dizident, şi a tins spre înţelepciune ca şi conducător.

În acelaşi timp cu el, murea, în cealaltă parte a lumii, un tiran. Presa i-a alăturat pe Václav Havel şi Kim Jong il, numindu-i „extremele erei noastre” (CBC News).

Nu ştiu dacă cel care apăra „puterea celor fără de putere” poate fi opusul unuia care, din sete de putere, şi-a ruinat ţara transformând-o într-un lagăr, dar se pare că lumea noastră se află undeva la mijloc.

Trăim undeva între Havel şi Kim Jong il. Şi avem la îndemână idealul lui Platon. Alegerile ne aparţin.