IZIDOR - Povestea celor mai inocente victime ale comunismului, copiii cu dizabilităţi. O zi din viaţă unui băieţel care nu ştia ce gust au merele
Miercuri, 25 iunie, la Cinematograful Muzeul Ţăranului, Studio Horia Bernea, a avut loc vizionarea unui scurtmetraj tulburător, care a adus în prim-plan povestea lui Izidor, un copil abandonat într-unul dintre cele mai cumplite cămine-spital ale regimului comunist, căminul de la Sighet. Izidor este unul dintre zecile de mii de copii consideraţi irecuperabili, care au ajuns în aşa-numitele orfelinate ale groazei pe vremea lui Ceauşescu.
Cu contracepţia şi avortul interzise prin decret de partidul comunist, femeile au dat naştere multor prunci nedoriţi. Unii dintre ei, bolnavi, alţii cu dizabilităţi. Acei copii, nedoriţi nici de familie, nici de partid, au fost abandonaţi în cămine-spital, unde mulţi şi-au găsit moartea.
15.000 de copii au murit în "căminele-spital" ale lui Ceauşescu. Pun între ghilimele „cămine-spital” pentru că acelea nu erau locuri unde copiii erau trataţi, ci un fel de centre de exterminare. Comuniştii nu voia copii „defecţi” pe străzi. România trebuia să fie perfectă în poză, aşa că pruncii cu handicap erau bine ascunşi de lume, în acele aşa-zise spitale. Unde au fost lăsaţi să moară lent. Practic, exterminaţi. Erau dispensabili. Nu foloseau la nimic ţării. Plus că nu erau bani. Ceauşescu plătea datoria externă – fără să ne întrebe dacă suntem de acord să mâncăm tacâmuri şi să luăm pâine pe cartelă, să stăm în întuneric şi frig – şi construia Casa Poporului. Statul nu avea resurse şi pentru copiii cu dizabilităţi, aşa că bugetul pentru hrana şi îngrijirea lor era infim.
Izidor Ruckel e unul dintre acei copii care au scăpat cu viaţă din acel univers de coşmar. La 11 ani a fost adoptat de o familie din America. L-am cunoscut ieri, la Muzeul Ţăranului, unde a fost proiectat scurtmetrajul care-i poartă numele. Filmul spune povestea unei singure zi din viaţa lui, ziua când a ieşit pentru prima oară din căminul-spital. Avea opt ani Izidor când Onisa, o îngrijitoare omenoasă, l-a luat, pentru o zi, la ea acasă. La 8 ani, Izidor a muşcat pentru prima oară dintr-un măr. A văzut pentru prima oară un cal, a atins iarba, a stat lungit la soare. A mâncat pentru prima oară supă de găină cu tăiţei. Şi, mai ales, a simţit, pentru prima oară, căldura umană. Iubirea unei familii.
Filmul este răvăşitor. Scenele din orfelinat, unde copiii se leagănă pe podea, cum îi vedeam şocaţi, pe vremuri, la televizor, pe pruncii rahitici de la Cighid, sunt realizate prin animaţie. De parcă iadul în care a trăit Izidor e cumva o altă realitate, un coşmar desenat, nu viaţa reală. Dar a fost real. O realitate care a ucis mii de copii.
Personajele animate devin reale, oameni în carne şi oase, cu iarbă reală, soare real, sarmale reale şi, da, securişti reali, abia când Izidor iese din orfelinat, ţinut de mână de Onisa. E soare în scenele acelea, şi iubire, şi căldură. Ceva ce copilul nu simţise niciodată. De altfel, producătoarea filmului a povestit, după vizionare, că Izidor, care a avut la vârsta de 11 ani şansa să fie adoptat de o familie de americani, s-a chinuit ani de zile să accepte iubirea. Obişnuit cu cruzimea, cu lipsa de afecţiune din orfelinat, cu bătaia – Izidor a fost luat de Onisa acasă la ea după ce cu o zi înainte fusese bătut crunt de o infirmieră – Izidor n-a reuşit, vreme lungă, să primească iubirea părinţilor lui adoptivi. Nu ştia cum să te laşi iubit. În tantrumurile lui cerea să fie sunate infirmierele de la cămin. Pentru că aceea era normalitate pentru el: durerea, suferinţa, nu iubirea.
Nu zic mai multe despre film decât că trebuie văzut. Va fi în curând disponibil online.
Dar ieri, înainte de vizionare, l-am cunoscut pe Izidor. M-a surprins seninătatea din privirea lui. Pacea. Ceva ce transcendea trupul lui chinuit. Izidor a reuşit să-şi găsească liniştea prin iertare. I-a iertat pe cei care l-au bătut, tratat cu cruzime. Cum? Prin credinţa în Dumnezeu. Credinţa e iubire iar iubirea nu există fără iertare. Dacă Dumnezeu îţi iartă păcatele, tu cum să nu-i ierţi pe cei care ţi-au greşit?
Aceeaşi împăcare am văzut-o, cândva, în ochii deţinuţilor care au trecut prin cumplita închisoare de la Piteşti. Iertaseră. Altfel ar fi înnebunit, cred, să trăiască roşi de ură pentru ororile ce li s-au făcut.
Ei au iertat. Iertarea e însă una, iar Justiţia alta. Nu se exclud. Dimpotrivă. Justiţia este un imperativ moral. Avem datoria să vedem justiţia împlinită. Căci, aşa cum a subliniat Daniel Şandru, preşedintele IICCMER, copiilor chinuiţi în căminele-spital comuniste nu le-a fost oferit niciodată statutul de victime ale comunismului. Nimeni nu a fost deferit instanţei pentru acele crime, deşi IICCMER a depus patru plângeri penale pentru crimele din căminele-spital comuniste, fundamentate cu probe, cu dovezi. Sesizările au fost clasate sau blocate. Nimeni nu a fost judecat.
„În căminele-spital intrau copii etichetaţi ca 'nerecuperabili'...”
Este vorba despre banalizarea răului şi o crimă sistematică. Medici, asistente, îngrijitori, bucătărese – toţi sunt responsabili. Regimul comunist, aşa cum a fost condamnat formal pe 18 decembrie în plenul Parlamentului, printr-un document istoric, n-a fost niciodată asumat concret de instituţiile statului. Documentul a vorbit 'în abstract', fără nume, fără vinovaţi.
Se vorbea despre un sistem 'ilegitim şi criminal' în întreaga sa existenţă, dar nicio persoană responsabilă nu a fost nominalizată.
În ceea ce priveşte justiţia de tranziţie, singurele condamnări notabile au fost cele rezultate din dosarele instrumentate de IICCMER: Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior.
Niciun ofiţer de Securitate nu a fost condamnat vreodată.
Am depus până acum patru sesizări penale, cea mai recentă în cazul de la Păltiniş. Dar avem nevoie de aliaţi – în primul rând, în rândul societăţii româneşti.
Din păcate, cei mai mulţi magistraţi, în special procurori, sunt analfabeţi istoric. Nu înţeleg urgenţa şi prioritatea acestor condamnări pentru însănătoşirea unei societăţi care nu şi-a asumat tratatul cu trecutul.
Fără voinţă politică, fără sprijin bugetar şi instituţional, nu putem face mai mult", a declarat şeful IICCMER, Daniel Şandru.
Practic, acelor copii le-a fost negată suferinţa. A fost băgată sub preş.
Izidor a ales calea iertării, a vindecării. Şi mă bucur pentru el. Pentru serenitatea pe care a găsit-o. Dar noi, ca societate, le suntem datori moral acelor copii. Cu dreptatea, cu Justiţia. Câtă vreme nu pedepseşti ororile, ele se vor repeta. Pentru că torţionarii ştiu că au impunitate. Ştiu că nu vor păţi nimic şi o vor face din nou. Şi din nou.
Iar noi, ca societate, le transmitem victimelor un mesaj devastator. Le spunem că suferinţa lor nu contează, că e treaba lor ce-au păţit, că noi suntem solidari cu criminalii, nu cu ei. Că n-avem de gând să le facem dreptate. Să-şi ia traumele şi să facă cu ele ce vor.
O ţară complice cu criminalii, prin nepedepsirea lor, poartă cu ea stigma crimei. Se îmbibă mirosul de sânge în ea.
Aşa cum în orfelinatele groazei s-a îmbibat mirosul umilinţei şi mizeriei la care au fost supuşi acei copii. A degradării morale.
L-am întrebat pe Izidor ce a simţit când s-a întors prima oară în acel cămin-spital. A răspuns mai multe, dar o parte din răspuns m-a şocat:
Urina, mirosul de urină care nu dispăruse amar de ani, decenii.
E mirosul degradării morale. Dar nu a lor, a copiilor ţinuţi în condiţii inumane, ci a noastră, a celor ce n-am pedepsit niciodată crima. Oroarea. Lipsa umanităţii.
ATENTIE: Filmul IZIDOR a fost făcut de o echipă de americani. Noi, ca români, n-am reuşit să facem asta. Şi ne mirăm că avem fenomenul Georgescu, când nu facem nimic nici să pedepsim vinovaţii pentru crimele comunismului, nici să le arătăm noilor generaţii, ca să ştie de ele, ca să nu uite.
Vizionarea a fost organizată de IICCMER şi Muzeul Abandonului. La proiecţie au fost prezenţi membrii echipei de cineaşti americani care au contribuit la realizarea acestui proiect: Sarah Padbury (scenarist şi producător), regizorul David Kabbe, dar şi Izidor Ruckel, cunoscut ca „avocatul orfanilor”. De la „ştampila de nerecuperabil” a statului român, Izidor este astăzi autor, speaker internaţional şi producătorul acestui film, un ambasador al sutelor de mii de copii care au trecut prin suferinţa instituţionalizării în perioada comunistă şi post-comunistă.
În cartea sa autobiografică, intitulată „Abandonat pe viaţă”, Izidor Ruckel povesteşte despre dramele trăite în primii 11 ani din viaţa sa, petrecuţi la Căminul Spital din Sighetu Marmaţiei. După căderea regimului comunist, un cuplu de americani l-a adoptat, oferindu-i şansa unei vieţi demne, într-o ţară a tuturor posibilităţilor. Cartea sa a ajuns la celebrul actor Morgan Freeman, care a decis să includă povestea lui Izidor într-un documentar distribuit internaţional, intitulat „Puterea dragostei”, în care este explorat impactul covârşitor al abandonului asupra sufletului uman.
Materialele video de la eveniment pot fi accesate aici şi aici.
