Interviu cu Paul Mancaş, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici Filiala Prahova

La Ploieşti, la sediul Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, am stat de vorbă cu domnul Paul Mancaş, preşedintele Filialei Prahova. Domnul Mancaş ne-a destăinuit că în viaţa sa, este foarte importantă păstrarea valorilor morale, iar acest lucru ar trebui să caracterizeze oamenii într-o societate normală. Amintirile sale sunt o îmbinare între respect, dragoste de ţară, conduită morală, talent artistic şi suferinţele crunte şi inimaginabile îndurate sub un regim totalitar comunist, care a folosit metode inimaginabile de reprimare, a încorsetat personalitatea şi a lăsat urme adânci asupra psihicului şi fizicului oamenilor.

A fost arestat la 14 octombrie 1949, a fost judecat, iar în martie 1950 a fost condamnat de Tribunalul Militar Braşov la 4 ani corecţional, sub acuzarea de uneltire contra ordinii sociale.

Reporterul: Vă rugăm să ne povestiţi cum aţi fost persecutat de regimul comunist începând din anii tinereţii dv.

Paul Mancaş: In 1946, după ce s-a instalat regimul comunist în ţara noastră, aveam 16 ani şi eram încă un idealist. Aveam o anumită mentalitate. Pentru mine era clar că trebuie să respect oamenii de valoare şi aveam credinţă în Dumnezeu. Nu am luat arma în mână, dar am văzut că tot ceea ce comuniştii spuneau că este alb, în realitate era negru. Aveau o maşinărie cu care urmăreau să schimbe minţile oamenilor. Cei cărora le-a convenit situaţia sau cei care erau nepregătiţi, au început să aibă o altă atitudine faţă de oameni şi nu mai respectau valorile, profesorii. Crezând că pot să spun orice, mi-am exprimat nemulţumirile împreună cu alţi tineri faţă de situaţia existentă. Unul mi-a spus că poate să mă ajute să plec din ţară să scap de comunişti, că altfel nu se poate. Aceste întâlniri au avut loc de 2-3 ori şi apoi am plecat în vacanţă la o fermă agricolă. După plecarea mea, tinerii au tiparit manifeste, însă printre ei era infiltrat un agitator comunist, care le spunea şi îi îndruma unde să ducă manifestele, iar după ei venea securitatea şi le aduna. Toţi din grup au fost arestaţi de securitate în 23 august 1949.

Grupul meu se numea AINR – apărătorii independenţei naţionale române - era format din 21 de membri şi nu avea niciunul mai mult de 20 de ani. Aproape toţi au murit, în prezent mai suntem în viaţă numai 3 persoane.

Comuniştii ne-au distrus tinereţea, pe lângă faptul că ne-au ţinut în închisoare şi ne-au schingiuit şi ne-au bătut, dorind să distrugă rezistenţa noastră morală. A fost atât de dureros că aproape că nu aş vrea să-mi mai aduc aminte. Dar dacă noi nu istorisim acele lucruri, cei care nu au trăit în acele timpuri nu vor şti calvarul la care am fost supuşi zeci de ani.

La 14 octombrie 1949 am fost şi eu arestat, la Buzău. M-au dus la securitatea din oraş, apoi la Ploieşti şi m-au anchetat. Securitatea avea sediul în 2 clădiri care au fost rechiziţionate de la foşti negustori. Am rămas acolo până la sfârşitul anului 1949, după care m-au transferat la Braşov la închisoarea centrală de lângă piaţa centrală. Am stat la Braşov până în vară. Este de reţinut că la securitate aduceau mereu oameni pentru a fi anchetaţi, în special tineri.

În timpul anchetelor m-au obligat să scriu că ca am vrut să lupt împotriva României şi că doream să mă angajez în armata americană. La anchete eram bătuţi crâncen, târâţi dintr-o celulă în alta, ne deplasam cu ochii legaţi, eram timoraţi continuu. Te lăsau într-o cameră ore întregi, apoi veneau şi te băteau că nu ai scris ce au vrut ei. Voiau să scrii ce le convenea lor. Eu am scris ce am făcut eu. Nu puteam să declar ce au făcut ceilalţi, cu toate că insistau şi ne presau. Insistau, de asemenea, să scriu că am vrut să aduc arme. Eu nu avusesem o armă în mână în viaţa mea.

La proces, unul dintre colegii noştri a fost timorat şi obligat să spună că sunt adevărate acuzaţiile făcute de cei de la securitate şi că noi minţim. Am strigat şi la proces că acuzaţiile sunt mincinoase.

În martie 1950 am fost condamnat de Tribunalul Militar Braşov la 4 ani corecţional, fiind acuzat de uneltire contra ordinii sociale. După ce au dat condamnările şi ni s-au respins recursurile, care erau de fapt o formalitate, tatăl meu a făcut o cerere să fiu eliberat, dar i s-a spus că nu pot fi eliberat deoarece sunt duşmanul poporului.

După citirea sentinţei ne-au încărcat în dube şi ne-au dus la închisoarea Văcăreşti, în Bucureşti. Acolo am stat vreo 2 săptămâni. Dormeam în pridvorul Bisericii, căci nu era nici acolo loc. De acolo ne-au mutat la Jilava, în subsol şi am dormit o perioadă claie peste grămadă într-un loc unde veneau să se spele, pană când ne-au dus în celule şi am avut unde să dormim. Am rămas încă o lună, după care am fost încărcaţi în dube şi duşi la muncă la canal.

Reporterul: Puteţi descrie condiţiile în care a trebuit să staţi în aceşti ani?

Paul Mancaş: Securitatea din Ploieşti îşi avea sediul în casa pe care au rechiziţionat-o de la un om renumit, ce avea un magazin de vopsele. În beciurile casei au fost bătute scânduri şi făcute celule strâmte, în care erau înghesuiţi deţinuţii cu lanţuri la mâini şi la picioare, în condiţii înjositoare pentru fiinţa umană.

Aşa-zisele celule erau locuri cât mai mici. Eram cât mai izolaţi, ca să nu luăm legatura unii cu alţii. Când ne anchetau, noi le-am spus numai adevărul, dar adevărul nu le convenea. Şi perioada de la arestare până la anchetă era perioada cea mai grea, eram duşi la anchete seara, investigaţi, să vadă dacă mai spune unul ceva, dacă spune celălalt, ţinuţi sub o presiune şi tensiune continuă pentru a ne determina să spunem ceva.

Majoritatea erau foarte tineri şi puteau fi influenţaţi, dar când crezi în valori morale accentuate în familie şi prin educaţie, niciun sistem de constrângere nu te determină să spui ceva rău despre celălalt sau să inventezi din dorinţa de a scăpa sau de a-ţi uşura soarta. Majoritatea au fost foarte verticali. Mai erau şi excepţii, dar mult mai puţine.

În fiecare loc unde am fost duşi, toţi gardienii ne băteau, ca să dovedească că ei sunt trup şi suflet cu partidul. În orice zi care trecea nu era o bucurie, eram bătuţi, cea mai bună mâncarea era terci, că în rest ne mai dădeao o zeamă chioară. De altfel, în mâncare am găsit organe genitale de vacă, rât de porc, ghiare. Ne dădeau de mâncare fel de fel de resturi. Aveam o foame permanentă, ţinând seama de calitatea şi cantitatea hranei primită.

Dormeam pe paturi de scândură, pe paturi de metal sau pe jos. Eram înghesuiţi. Intr-o baracă dormea un număr mult mai mare de oameni faţă de capacitatea încăperii. Nevoile fiziologice le făceam în încăperea în care stăteam, într-un hârdău pe care îl căram tot noi şi îl schimbam o dată pe zi sau la două zile. Acestea erau condiţiile în închisori, numai când am muncit la canal aveam WC afară.

Mulţi dintre cei care au avut detenţiile cele mai grele nu au mai putut să trăiască, pentru că au venit de acolo cu sechele majore datorită izolării, locurilor umede, bătăilor, lipsei mâncării şi apei.

Eu am fost de 2 ori pedepsit numai pentru faptul că înainte de Crăciun am cântat. Când eram la o închisoare din peninsulă, îmi făcusem o mică chitară din scânduri, pe care o ţineam ascunsă să nu o vadă gardienii. Însă într-o zi m-am trezit cu un gardian în încăpere şi am împins-o sub pat, ca să nu o vadă şi am luat în braţe o valiză mică. Mă tot întreba ce am avut în mână. Era suspicios şi m-a ţinut o noapte în carceră afară pe o vreme geroasă, după ce făcusem baie. Am trecut prin multe momente grele şi munci epuizante.

Reporterul: Cum vă puteaţi ajuta unul pe celălalt ca să faceţi faţă condiţiilor?

Paul Mancaş: Când vedeam că unul este bolnav, ne ajutam reciproc pentru că nu ne tratau dacă eram bolnavi şi nu se uita nimeni la noi.

Dacă cineva era bolnav şi nu putea mânca îi păstram mâncarea de pe o zi pe alta şi a doua zi schimbam mâncarea veche cu cea din ziua respectivă şi o mâncam noi pe cea veche. De asemenea, îi dădeam fiecare câte o bucăţica de pâine cât anafura, ca să poată să aibă ce mânca atunci când va începe să mănânce. Ne ajutam foarte mult între noi. Se crease o unitate.

În lagărele de la canal, aveam normă de muncă pe zi. Pentru a-i ajuta pe cei care nu puteau să muncească, dacă erau bolnavi sau în vârstă, cei care puteam să muncim făceam eforturi peste puterile noastre ca să facem şi norma celor ce nu puteau munci.

Îmi amintesc că atunci când am fost mutat într-un lagăr de muncă nou, acolo nu aveam apă şi stăteam cu gamela la streaşină să adunăm apa de ploaie ca să avem ce bea.

Reporterul: În perioada în care aţi fost condamnat, aţi cunoscut sau aţi auzit de personalităţi sau oameni celebri care au fost închişi de comunişti?

Paul Mancaş: Când am muncit la canal, am întâlnit oameni de cultură dintre care marele muzician Jean Ionescu - unul dintre marii muzicieni ai României - şi marele actor Mircea Şeptilici. În baracă am dormit alături de Horia Căciulescu. El a ajuns la canal pentru că încercase să treacă fraudulos frontiera.

La închisoare am auzit că erau închise personalităţi politice, dar nu am stat împreună cu ei. Am auzit că erau simpatizanţi ai diferitelor partide politice cum ar fi PNŢ, PNL. Făceau parte din mişcarea politică a vremurilor şi în afară de faptul că au făcut propagandă pentru partidele respective, au avut un crez de la care nu s-au abătut.

Simionescu Gh. Nicolae a văzut tot spectrul închisorilor. Era poet şi a fost închis şi a doua oară pentru poeziile pe care le-a scris împotriva regimului. A fost dus la Cavnic, Aiud, Gherla, Baia Sprie.

La închisoare am fost cu Ticu Dumitrescu. Era unul dintre cei mai rezistenţi şi avea o atitudine că spunea direct toate lucrurile şi din această cauză a făcut carceră neagră de nenumărate ori. Deseori era în situaţia de a-şi pierde viaţa în închisoare.

Amiciţia mea cu Ticu Dumitrescu a continuat şi după ieşirea noastră din închisoare, cu toate că atunci când am fost eliberaţi, ni s-a pus în faţă o hârtie în care trebuia să declarăm că nu vom spune nimic din ce ni s-a întâmplat şi nu ne vom mai întâlni cu foştii deţinuţi politici.

Ne întâlneam când mergeam la Buzău, eu făceam naveta la şcoala de artă unde profesam şi ne întâlneam în tren. Vorbeam împotriva comuniştilor bineînţeles, nu era ceva laudativ de discutat la adresa comuniştilor. Din păcate, el a dispărut dintre noi prea devreme. Mai aveam nevoie de el, pentru că dintre toţi foştii deţinuţi politici niciunul nu este la nivelul lui, nu neapărat ca inteligenţă. El era cunoscut pe plan internaţional. A participat şi la revoluţie, a intrat în parlament, a reuşit să facă această asociaţie şi s-a luptat pentru drepturile noastre, ca să primim o indemnizaţie. La început a fost de 50 lei an şi apoi de 100 lei pe an. Tăriceanu voia să mărească indemnizaţia la 1 ianuarie 2009. Dar Ticu Dumitrescu a insistat şi a spus că până la sfârşitul anului nu se ştie câţi vor mai rămâne dintre ei, astfel că din mai 2008 ni s-a dat indemnizaţia mărită. Iar el a murit subit de cancer la ficat după câteva luni.

Reporterul: Ce efecte au avut condiţiile inumane în care trăiaţi asupra sănătăţii dv. ?

Paul Mancaş: Cât am fost în închisoare am făcut o decalcefiere totală, încât mă trezeam cu dinţii prin pat. Dar alţii nu puteau merge pentru că nu mai aveau oase. Eu acum sunt diabetic, am prostata mărită, am avut infarct.

Dar foarte mulţi, în special cei care erau mai în vârstă sau au îndurat mulţi ani de detenţie, au trecut mai greu şi datorită condiţiilor şi violenţelor fizice s-au îmbolnăvit grav în închisori sau lagăre de muncă şi după ce au ieşit din închisori.

Vă dau un exemplu: Gaftoi este un coleg din asociaţia noastră, care a fost cu mine la Braşov şi la canal, şi din 1990 trăieşte cu anus contra naturii.

Reporterul: Cum aţi reuşit să rezistaţi?

Paul Mancaş: Am încercat să ne dozăm puterile. Când eram în lagărele de la Canal, deţinuţii mai vechi ne-au învăţat să nu ne lăsăm atraşi de plajă pentru că va fi groaznic şi ne-am îmbrăcat în cămăşi ca să nu ne ardă soarele. Canalul pe care merge lumea este săpat de noi cu mâna şi cărat cu roaba. Când am venit acasă aveam degetele îndoite de bătături şi când voiam să-mi îndrept degetele curgea sânge.

3 ani şi jumătate am stat numai la Canalul Dunăre-Marea Neagră. La Poarta Albă am stat 1 an şi ceva. În perioada în care am fost la Poarta Albă, un comandant a acceptat să facă un fel de reeducare cu noi şi în această reeducare intra şi o brigadă de orchestră condusă de marele muzician Jean Ionescu. La brigadă am stat vreo 6 luni. Prin crearea acestei brigăzi voiau să ne reeduce după morala comunistă, dar pe noi ne interesa că puteam să cântăm. Mi-am construit o chitară dintr-o sită. Timpul se scurgea greu şi când cântam ne făcea să uităm de închisoare şi ne înseninam, dar acest lucru lor nu le convenea deloc.

Reporterul: Cum a fost afectată famila dv.?

Paul Mancaş: Faptul că am fost închişi ca deţinuţi politici a avut repercusiuni şi asupra familiilor noastre.

Mama a fost sufletul meu toată viaţa. A suferit mult. O perioadă mare de timp nu a ştiut locul unde eram. Familiile noastre nu aveau veşti despre noi. Am fost total rupţi de familie. Când a venit mama la mine la vorbitor, au început să tragă cu puştile în sus şi mama s-a speriat aşa tare că a plecat acasă şi deabia când a venit altă dată a reuşit să mă vadă.

Părinţii mei erau despărţiţi. Mama a fost învăţătoare şi a fost cununată cu un învăţător care era căpitan în rezervă şi care fusese la Odesa. Era urmărit şi considerat fascist deoarece într-o fotografie în fundal era steagul românesc şi steagul nemţesc cu svastica. Cu toate că nu a fost niciodată fascist, i-au pus această etichetă din cauza căreia a suferit foarte mult.

Reporterul: Aţi avut situaţii în care v-au cerut să colaboraţi cu securitatea, să daţi informaţii?

Paul Mancaş: După ce am fost eliberat, mi s-a cerut de multe ori acest lucru. Opinia mea este: Atunci când voi auzi de ţara mea că este în pericol, voi fi primul care voi veni, dar nu voi fi primul care voi spune că a spus cineva că nu îi place comunismul. Şi nu voi veni atunci când se vorbeşte despre partid. Eu mă refer la ţară. Patriotismul pe care îl simte un om este faţă de România şi nu faţă de partid.

Am o hârtie unde se confirmă de la CNSAS că nu am colaborat cu securitatea. Am cerut dovada pentru că deţin această funcţie şi trebuia să demonstrez acest lucru. Preşedintele Federaţiei asociaţiilor luptătorilor anticomunişti - acolo sunt legionarii şi printre ei sunt oameni care au fost colaboratori - a colaborat cu securitatea până în 1989. El a afirmat că eu nu pot să scriu muzică dacă nu colaborez. Nu concepeau că altcineva nu a fost ca ei. Am fost obligat să aduc această dovadă. De altfel, preşedinţii filialelor asociaţiei noastre au aceste documente în care se arată că nu au fost colaboratori ai securităţii.

Deoarece muzica făcea parte din preocupările mele, am activat în formaţii de muzică. Pentru că aveam posibilitatea să iau legătura cu multe persoane, îmi propuneau să colaborez cu ei şi să dau informaţii, să fiu util. Dar după ce am trecut prin iadul comunist, nici nu se punea problema să fac aşa ceva. Mai mult, i-am sfidat: nu am crezut ce au spus ei şi nu făceam ce spuneau ei. Nu răspundeam la buton. Nu mă lăsam influenţat. Cu cât mă obligau, cu atât eram mai tare pe poziţie.

Reporterul: Ce rol credeţi că ar trebui să aibă valorile morale în viaţa noastră?

Paul Mancaş: Cât am fost închis la Braşov, erau printre noi oameni cu pregătire superioară care ne-au ajutat să ne facem o bază de cunoştinţe în diverse domenii; atunci când era posibil ţineau cursuri de aviaţie, de engleză, matematică, filozofie, literatură. Acolo am aflat şi aprofundat latura mea spre literatură şi am învăţat despre marii poeţi care erau închişi în închisori pentru că erau împotriva comunismului. Nici nu aveam voie să vorbim despre ei. Nici acum nu se scrie în cărţile de literatură despre aceşti poeţi. Copiii învaţă tot despre Păunescu şi despre cei care au servit comunismul.

Înainte de instalarea comunismului în ţara noastră, se punea baza pe valori, morală, conduită, tot ce ţine de o societate normală: respect faţă de semeni, de instituţii, de orice funcţie, se respecta valoarea omului, dar după ce au venit comuniştii au respectat numai funcţia pe care o are cineva. Aşa erau educaţi şi copiii. De aceea o ducem prost, pentru că educaţia a fost proastă. Dacă erai de la partid îţi crea posibilitatea să treci mai uşor şi prin învăţământ, dobândeai funcţii, nu era pe criterii de competenţă, s-a adoptat un alt model .

Se încearcă să se reinstaureze o dictatură în ţară noastră. Se încearcă să se întoarcă la comunism. Să nu se mai ţină cont de parlament. Ar trebui să avem mai multe puncte de vedere, să fie o democraţie reală. Oamenii nu sunt oi, sunt oameni. Şi necazurile sunt create de cei care conduc ţara.

Reporterul: Cine credeţi că ar putea să schimbe lucrurile acestea?

Paul Mancaş: Societatea civilă. Democraţia în sine, puţini sunt cei cum erau Qintus, Copos, Raţiu. Era necesară o perioadă în care pe lângă ei să se formeze nuclee de oameni politici. Nu peste noapte unii care au fost în vechile structuri au devenit liberali şi ţărănişti. După 20 de ani pot spune că unii au putut să se îndrepte spre doctrine politice. În societatea civilă sunt prea puţini care cred în democraţie şi nu sunt luaţi în seamă. Au fost marginalizaţi.

Reporterul: Cum credeţi că ar trebui schimbată mentalitatea comunistă?

Paul Mancaş: S-a creat o mentalitate comunistă din 1940 care continuă şi azi.

Educaţia este cheia. Trebuie să se pună preţ pe moralitate.

Mentalitatea este menţinută şi prin faptul că în şcoli nu s-a revenit la o educaţie corectă şi democratică, ci se vorbeşte de poeţi comunişti, se minimalizează istoria României şi se vorbeşte mult de Ceauşescu, nu vor să apară poeţii mari ai României. Sadoveanu a făcut pact cu comuniştii. Când Bacovia a fost condamnat, Sadoveanu nu a ridicat niciun deget. Istoria a fost interpretată, trunchiată.

Reporterul: Cu ce v-aţi ocupat după ce aţi fost liber ?

Paul Mancaş : După ce am venit din închisoare, am prestat diverse munci. Am fost la mama în sat şi am lucrat la un şantier de construcţii. Apoi am lucrat ca tâmplar, ca decorator. Nu am reuşit să fac facultate, apoi am făcut munca de creaţie. Am şi cântat ca să mă întreţin.

Am fost autodidact. Ca profesor de chitară am fost citat ca cel mai bun profesor din ţară.

După ce am venit din închisoare în 1953 de Crăciun, m-au luat în armata muncii şi m-a trimis la DGSM nr.13 Hunedoara; aveam 25 de ani. Eram căsătorit. Când am ajuns acolo, colectivul a luat steagul de producţie şi a venit generalul Dămăceanu să-l înmâneze. Dămăceanu m-a adus la ansamblul armatei în Bucureşti datorită calităţii muncii mele. Dar nu mi-au dat voie să plec nicăieri în străinătate. În Polonia şi Cehia am fost cu mişcarea de amatori, cu frizerii.

Când am ieşit din închisoare am avut oprelişti întotdeauna. Nu mi s-a dat voie să fac aproape nimic. Şi când am vrut să fac ceva pentru cultura românească, am fost stopat.

Datorită calităţii lucrărilor muzicale pe care le-am compus, acestea au fost ascultate la radio şi tv. Am luat şi premii la diverse concursuri, am fost recunoscut, eram bine cotat, pentru că talentul nu au putut să mi-l ia. Nu înseamnă că nu am muncit, din contră am muncit mai mult decât ceilalţi ca să realizez aceste lucruri.

Când am ajuns în teatru, împreuna cu prof. Comănescu am iniţiat clubul de jazz pe lângă Palatul Culturii în Ploieşti. Dar după 3 ani ne-au impus să desfiinţăm clubul şi atunci l-am cedat la Sibiu, unde continuă să existe şi acum.

M-am retras din activitatea culturală, deoarece genul de muzică care s-a creat după 1990 nu rezonează cu ce cred eu. Mi-a plăcut muzica melodioasă, să mă sensibilizeze; când faci muzica din suflet se simte că nu e făcută comercial.

Reporterul: Ce greutăţi aţi mai întâmpinat?

Paul Mancaş: Era greu să ne găsim servicii. Era obligatoriu să nu ai dosar cu probleme la securitate sau să colaborezi cu ei. Şi atunci obţineai ce vrei. Dacă nu erai în niciuna din aceste categorii, tu şi copiii tăi nu aveai acces în anumite domenii sau la funcţii de conducere. Nu spuneau direct, dar găseau o formă ca să nu poţi face ce vrei.

Cei care au fost închişi nu au avut funcţii de conducere, funcţii importante. Făceai munca unui profesor dar erai plătit ca muncitor necalificat.

Dar am întâlnit un profesor titular cu studii superioare care a încercat să mă convingă că are dreptate într-o problemă profesională minoră. Nu ştia lucruri elementare. Cei care aveau studii nu erau bine pregătiţi profesional.

Am crezut în 1989 că am scăpat de comunism. Dar comunismul este în toate ministerele. Locurile cheie sunt ocupate de foşti securişti sau de copiii lor sau de cei crescuţi în mentalitatea lor. Sufăr din această cauză.

Reporterul: Aveţi amintiri care v-au înduioşat în închisoare sau în lagărele de muncă?

Paul Mancaş: Erau unii tineri frustraţi: erai închis, nu aveai dreptul la nimic, ce viitor puteai avea? Aveau revolte interioare şi trebuiau să-şi strunească într-un fel această revoltă, şi atunci încercau să evadeze dar erau împuşcaţi. Un student s-a dus pur si simplu şi s-a băgat în gardurile de sârmă de care nu aveam voie să ne apropiem şi a strigat: "împuşcaţi-mă!". Şi un soldat l-a împuşcat.

Un alt student condamnat, s-a dus într-o noapte lângă o movilă de pământ şi a adormit. Buldozeristul nu l-a văzut, a dat peste el şi l-a omorât. Era singurul copil al unei familii, iar a doua zi urma să fie eliberat.

Sunt lucruri pe care nu le poţi uita. De exemplu când murea cineva, era dezbrăcat şi fără nimic pe el era dus la gropi comune fără cruce, fără nimic. La Sighet nu se ştie unde au fost înmormântaţi Maniu şi Brătianu. Se fac cercetări după amintirile pe care le au unele persoane, dacă au văzut ceva care să le atragă atenţia.

Aurel Căzănişteanu era preşedintele tineretului PNT. Datorită condiţiilor de detenţie şi metodelor de anchetare s-a îmbolnăvit, a fost dus la infirmeria închisorii, iar la 33 de ani a fost lăsat să moară fără să i se dea un medicament. După 1990 a fost mutat de la mănăstirea Târgşor în cimitir la Ploieşti. Am fost împreună cu Ticu Dumitrescu şi i-am pus pe cruce fotografia pe care o făcusem eu.

Reporterul: După ce aţi ieşit din închisoare, aţi încercat să faceţi cunoscute atrocităţile care s-au întâmplat în acei ani?

Paul Mancaş: Înainte de 1989 era foarte greu, pentru că oamenii erau educaţi să fie împotrivă. Cei care au fost închişi erau marginalizaţi la serviciu. Erau folosiţi la maximum ca specialitate şi capacitate. Dar beneficiile le luau alţii. Unii ne admiteau, dar nu pe faţă. Eram supravegheaţi de diverse persoane, chiar unele fiind din cercurile apropiate, dar nu ştiai cine era turnător.

După schimbarea regimului, a fost scos la iveală scopul închisorilor şi lagărelor de muncă comuniste: distrugerea psihică şi fizică a fiinţei umane.

Eu am fost muzician nu am avut talentul de a scrie cărţi pentru a rămâne mărturii ale vremurilor, dar am dezvăluit prin viu grai torturile fizice şi psihice, chinurile continue, bătăile, atmosfera de teroare în timpul lunilor de anchete, izolarea, înfometarea la care eram supuşi. Nu dorim să se mai repete aceste lucruri.

Reporterul: Vă mulţumim pentru amabilitatea dv.