Îndeletniciri de altădată

Torsul şi ţesutul

Încet-încet, uneltele tradiţionale româneşti dispar din gospodării, ajungând, în cel mai fericit caz, în muzee. Unora dintre ele le-au luat locul maşinării moderne, altele au dispărut odată cu meşteşugurile pe care le slujeau.

Deosebirile dintre uneltele vechi şi cele noi sunt profunde, ultimele fiind evident cu mult mai rapide şi mai performante, iar primele tăinuind în ele duhul străvechi al pământului şi al oamenilor. Când un român meşterea un obiect, oricât de neînsemnată ar fi fost importanţa acestuia, îl înfrumuseţa, măcar cu câteva crestături. Importanţa războiului de ţesut într-o gospodărie nu mai trebuie demonstrată.

Se ţesea încă din Neoliticul Timpuriu

Pe teritoriul României, ţesutul era cunoscut încă din Neoliticul Timpuriu, de pildă în cultura Criş, iar cel mai vechi fragment de ţesătură este atestat pe un fund de vas descoperit la Aldeni, judeţul Buzău. Apoi, începând de pe la mijlocul Neoliticului, nu există aşezare unde să nu fie găsite fusaiole şi greutăţi pentru războiul de ţesut.

Din epoca fierului, îndeosebi în a doua parte a ei, în afara relicvelor rezultate din săpături, stau mărturie imaginile de pe Columna lui Traian şi Monumentul de la Adamclisi. Cât priveşte plantele bune la ţesut, cel puţin denumirea cânepii provine de la daci, care, după cum este atestat, îi spuneau cannabis.

Ca şi în alte îndeletniciri, cei mai mulţi termeni privind prelucrarea fibrelor textile fac parte din fondul dacic al limbii române: argea, baier, meliţă, pânză, undrea-andrea etc.

Ţesutul în argea

În vremea veche, era preferat războiul de ţesut vertical, cel orizontal fiind atestat pe teritoriul României abia prin veacurile X-XII. Din descoperirile arheologice se înţelege că torsul şi ţesutul erau foarte avansate pe vremea aceea.

Întrebuinţarea războiului orizontal de ţesut este confirmată de anexele uneltelor şi de calitatea superioară a ţesăturilor descoperite, mai ales cele dintr-o argea, adică dintr-o încăpere pentru ţesut, unde erau păstrate toate lucrurile legate de tors şi de ţesut, precum şi alte lucruri de preţ.

Printre ele s-au descoperit şi capete metalice de tindeici, obiecte importante până astăzi la acest tip de război, cu care se asigură uniformitatea ţesăturii, lăţimea ei etc. S-au mai găsit şi vârfuri de răşchitoare, meşterite din coarne de cerb, folosite la depănatul şi pregătirea diferitelor feluri de fire pentru ţesut.

Măiestrie şi iar măiestrie

Firele de cânepă se luau de pe fus pe răşchitor, ca să se opărească mai bine, să se socotească mai lesne în pregătirile pentru urzit, iar cele de lână să se vopsească mai bine, să se aprecieze mai limpede lungimea şi lăţimea ţesăturilor.

În acelaşi sens, s-a descoperit şi cânepă şi, în diferite trepte de prelucrare, tulpini netopite, mănuşi meliţate, fuioare de in cu un capăt legat ”în păpuşă” şi trei feluri de ţesături în două iţe: ţesături de foarte bună calitate, întrebuinţate pentru îmbrăcămintea de corp şi probabil ca giulgiuri pentru răposaţi, ţesături mai groase, pentru îmbrăcămintea exterioară, cu legătură în diagonală şi cu flotări iscusite, cu efecte distinse, precum şi pânză de sac, ce putea sluji şi la confecţionarea veşmintelor.

În acel timp, se prelucrau nu numai ţesături de cânepă şi în de calităţi diferite, ci şi ţesături din lână mai fină, de la oi ”stogoşe” cu fire mai subţiri, precum şi ţesături din fire mai groase de lână ”ţurcană”.

Toate femeile vrednice torceau şi ţeseau

La începutul Evului Mediu, ţesăturile subţiri se realizau din cânepă şi din in, iar cele mai groase şi mai călduroase din lână, şi prin unele locuri din păr de capră. După ce era culeasă, cânepa se ducea la topit, de obicei în ape stătătoare. După ce se topea, cânepa se spăla, se usca, fiind astfel gata de meliţat.

Inul se culegea doar după ce i se coceau seminţele; el era pus la Soare să se usuce bine, ca să se sfărâme capsulele. În zilele însorite, meliţele răsunau în toate satele româneşti. După meliţat urma selecţionarea firelor pentru tors. Femeile şi fetele erau practic nedespărţite de furca de tors, torcând nu numai acasă, ci şi mergând pe drum sau păzind animalele.

În multe dintre basmele noastre, divinităţile însele sunt înfăţişate deseori torcând sau ţesând. În vechile gospodării româneşti, nu numai ţărăneşti şi chiar la curţile domneşti, războiul de ţesut era la fel de important ca vatra de gătit. Nu doar ţărăncile ţeseau, ci şi boieroaicele, şi chiar soţiile şi fiicele voievozilor.

Argelele

Uneori, pentru războiul de ţesut se construia o încăpere aparte, numită argea, care era un bordeiaş, adică o groapă adâncă până la genunchi, cu acoperiş de trestie, paie sau şiţă, susţinut de stâlpi, ce adăpostea războiul de ţesut orizontal, ale cărui suporturi pentru suluri şi iţe erau înţepenite în pământ.

Acest război de ţesut fix a fost încet-încet înlocuit de războiul de ţesut mobil, care se putea muta afară, în şură sau şoproane, primăvara şi toamna. Totuşi, argelele s-au menţinut în ţara noastră până spre sfârşitul veacului trecut.

Alte şi alte pânzeturi

Ţesăturile din fire vegetale erau de o mare diversitate, mai ales cele de uz casnic. În fiecare casă, pe lângă lucrurile de folosinţă zilnică – ştergare, măsăriţe, merindări, aşternuturi, feţe de pernă ş.a. – existau piese de sărbătoare, cu care se împodobeau interioarele.

În fiecare an se ţeseau alte şi alte pânzeturi: mai subţiri pentru îmbrăcămintea care se învechea şi se rupea repede la muncă, în jocurile copiilor, mai trainice pentru aşternuturi şi diferite mijloace de transport, în primul rând saci, apoi traiste şi desagi, în ţinuturile unde gospodăriile aveau mai puţină lână.

În afară de propriile cercetări, am avut ca sursă pentru acest documentar mai multe cărţi de specialitate, îndeosebi ”Etnografia poporului român” de Valer Butură.

Arta populară, cu multiplele ei frumuseţi

Din păcate, torsul şi ţesutul nu mai atrag femeile şi fetele, şi doar bunicuţele mai în putere se mai îndeletnicesc cu astfel de lucruri, cu care odinioară se umpleau lăzile de zestre. Se mai găsesc totuşi românce cu iniţiativă, cum e de pildă Oana Pârvan, o tânără şi cunoscută intrerpretă de muzică populară, din Ponoarele, o comună din partea de munte a judeţului Mehedinţi.

Cu câţiva ani în urmă, ea a scos la lumină două războaie de ţesut, vechi de aproape un veac fiecare, şi a întemeiat un atelier de ţesături şi cusături, singurul din toată Oltenia, la care a angajat câteva talentate şi vrednice femei din comună. Au avut un deosebit succes. Veşmintele lor populare, ţesute şi cusute manual, se vând foarte bine şi le-au dus faima nu doar în România, ci şi în alte ţări.

Au participat şi la târguri importante, cum a fost Târgul Internaţional Etno-Rustic organizat de Muzeul Naţional de Istorie a României. În urma unui proiect legat de vechiul şi frumosul meşteşug, au obţinut şi fonduri europene, dezvoltându-şi atelierul.

Să nădăjduim că exemplul lor va fi urmat şi de alte românce, nu doar că astfel vor avea asigurat un loc de muncă, dar şi pentru că arta noastră populară, atât de apreciată în lume, cu multiplele ei frumuseţi şi cu profundele ei tâlcuri, trebuie să rămână veşnic vie.