Incurabila nostalgie a lui Putin pentru Războiul Rece

Rusia a fost protagonista, la 4 februarie, a două evenimente aparent diferite, care definesc foarte pregnant momentul pe care îl trăieşte ţara sub puterea lui Vladimir Putin. În Consiliul de Securitate al ONU, guvernul Moscovei s-a unit Chinei pentru a împiedica condamnarea Siriei, pentru reprimarea sângeroasă şi escaladarea numărului de morţi. În aceeaşi zi, zeci de mii de ruşi au protestat în principalele oraşe ale ţării pro şi contra Putin, notează luni ziarul ABC.

În opunerea sa prin veto la ONU, şeful guvernului rus a arătat că este un ucenic demn al tacticilor aplicate de predecesorii săi în Războiul Rece, ca fost agent eficient al KGB şi ca dovadă că practicile sale autoritare rămân vii în politica sa. Sub mâna de fier a lui Putin, Rusia a depăşit frustrarea care o copleşise după desfiinţarea URSS şi pierderea ponderei sale în exterior. Gazul şi petrolul au redat vigoarea pierdută acestei foste superputeri şi noul 'ţar' a făcut tot ce i-a stat la îndemână pentru ca 'greutatea' Rusiei să fie din nou simţită în lume.

Putin, în pofida declaraţiilor şi bunelor sale maniere faţă de SUA şi Europa, nu şi-a ascuns niciodată resentimentele faţă de faptul că NATO a integrat ţări pe care Rusia le-a considerat ca aparţinând dintotdeauna zonei sale de influenţă. Invazia în Georgia, din 2008, a fost o ocazie excelentă pentru a-şi arăta muşchii şi a-şi recupera statutul de putere mondială. Prin opunerea sa prin veto la ONU, Putin a făcut o nouă demonstraţie de forţă pentru uz intern, dar gestul său de a miza pe regimul lui Al Assad în acest echilibru instabil poate fi temerar pe termen mediu, mai ales în faţa lumii arabe.

Vechiul aliat sirian este practic singura cale de acces a Rusiei în Orientul Mijlociu prin portul Tartus şi un excelent cumpărător de arme. S-ar putea însă ca principalul motiv al acestui veto să fie grija profundă pe care o suscită Kremlinului sprijinul acordat mişcărilor democratice şi ingerinţa externă. Intervenţiile occidentale din Kosovo şi Libia, pe care Moscova le-a respins, alături de posibilitatea ca primăvara arabă să cuprindă şi regimurile autoritare din ţările vecine, ca Belarusul sau Uzbekistanul şi să agite din nou Caucazul de nord, sunt chestiuni care au contat mai mult pentru premierul rus.

Putin începe să dea semne de nesiguranţă şi de teamă în faţa schimbărilor care se manifestă atât pe scena internaţională cât şi pe plan intern. Până acum, Rusia părea mulţumită de noul ei statut, iar opoziţia de abia dacă se lăsa văzută sau auzită. Totuşi din 4 februarie începe să se vadă un lucru diferit. Deşi marşurile de protest au fost întâmpinate cu contramanifestaţii pro Putin mai numerose, există senzaţia că începe să dipară teama şi că gheaţa s-a rupt sub un curent care poate avea un final imprevizibil.

Probabil că Putin va câştiga la 4 de martie pentru a treia oară preşedinţia Rusiei, dar îi va fi mai greu să manipuleze procesul electoral decât a făcut-o la precedentele alegeri legislative, din 4 decembrie. Va fi de asemenea obligat să câştige primul tur cu peste 50%, dacă nu vrea să afişeze o imagine de slăbiciune.