În Orientul Mijlociu se redistribuie sferele de influenţă după modelul primelor două războaie mondiale (expert rus)

Revoluţiile arabe, afluxul de musulmani în Europa şi Rusia, 'toleranţa totalitară', radicalizarea regiunile islamice tradiţionale - toate acestea s-ar putea să nu însemne neapărat un eşec al politicii Occidentului în Orientul Mijlociu, ci să fie parte a unei strategii globale, care ar putea să culmineze cu o conflagraţie mondială, comentează joi agenţia rusă de presă Novîi Reghion.

În cazul realizării unui astfel de scenariu, lumea va avea o formă nouă, iar câştigători vor fi puţini, la fel ca în urma primelor două războaie mondiale, când SUA şi-au instalat hegemonia în lume, consideră o serie de politologi ruşi, în opinia cărora Egiptul, ţară-cheie în regiune, a cărei prăbuşire va duce ca întregul Orientul Mijlociu, împreună cu fostele republici sovietice din Asia Centrală, să se transforma într-un fel de 'brâu kamikaze' la neutralizarea căruia şi-ar putea submina forţele UE, Rusia şi China - principalii concurenţi ai SUA.

'În cazul unei revolte a islamiştilor din Egipt şi scufundarea ţării într-un război civil va apărea problema - cum va reacţiona opinia publica mondială dacă armata egipteană va instaura calmul prin 'sânge şi spadă'?' - se întreabă retoric expertul militar Aleksandr Samsonov, într-un editorial în revista Voennoe obozrenie (Review Militar). Punctul său de vedere are mulţi susţinători atât în Rusia, cât şi SUA, notează Novîi Reghion, în special printre cei care cred în 'western supremacy' şi care văd în aceasta o parte a unui joc mai mare, care ar trebui să se încheie în interesul civilizaţiei creştine.

Dacă Egiptul, o ţară cu 85 milioane de locuitori, va aluneca total în haos, procesul de destabilizare care va cuprinde o regiune extinsă - de la Africa Centrală până la graniţele UE, Rusiei şi Chinei - va fi ireversibil, iar strategii occidentali nu pot să nu conştientizeze acest pericol, apreciază expertul rus în editorialul său, preluat în variantă prescurtată de Novîi Reghion.

Sângele care curge în Orientul Mijlociu ar fi, în opinia acestuia, un fel de sacrificiu care trebuie să conducă la naşterea unei noi organizaţii politice, căreia să-i fie atribuit rolul jucat de Germania nazistă în Europa (1930-1940). Lumea islamică este aprovizionată în prezent cu arme, iar militanţii radicali, pătrunşi de ură faţă de 'necredincioşi', capătă experienţă de luptă în Libia, Mali, Sudan, Siria, Afganistan.

Marile puteri occidentale, susţine expertul rus, având în vedere aici în primul rând SUA, la fel ca înainte de primele două războaie mondiale (atunci rolul a fost jucat de Germania şi Japonia) creează cu premeditare un focar pentru o nouă conflagraţie mondială. Acum rolul de duşman îi revine lumii islamice, mai spune el, opinând că lumea se îndreaptă cu paşi repezi spre un nou mare război.

Potrivit acestuia, obiectivele majore ale unei posibile conflagraţii mondiale ar fi:

1)Statele Unite trebuie să rămână o 'insulă de stabilitate' şi să realizeze un salt tehnologic în viitor, lăsându-şi concurenţii în urmă. În paralel, va fi rezolvată şi problema datoriilor. După Primul Război Mondial, SUA au devenit din debitor mondial în ţară creditoare. SUA îşi vor păstra populaţia, iar teritoriul lor, la fel ca în trecut, nu va fi afectat de acţiuni militare.

2) Principalii rivali ai SUA - Rusia, China, India, Europa continentala, precum şi lumea islamică vor fi toate grav afectate. Gradul de pierderi depinde de scenariul evoluţiei în cazul unei conflagraţii - de la distrugerea completă şi prăbuşirea principalelor state occidentale până la pierderi uriaşe, care nu vor permite menţinerea unei parităţi cu SUA.

3) Distrugerea completă a lumii musulmane, ce va fi un focar de instabilitate şi va suferi pierderi maxime. Islamul va fi definitiv discreditat, pus pe picior de egalitate cu naţional-socialismul lui Hitler. Regiunea va suferi pierderi economice, infrastructurale şi umane uriaşe.

4) O scădere semnificativă a populaţiei umane, aşa cum de mult timp visează unii gânditori occidentali.

În acest context, autorul atrage atenţia asupra unui alt conflict care se profilează în regiune şi anume acela dintre Etiopia şi alte ţări africane situate pe cursul superior al Nilului pentru apele râului. Parlamentul etiopian a anulat recent acordul din 1929 privind împărţirea apelor Nilului cu Egiptul şi Sudanul, prin care o mare parte revenea Cairo şi Khartoum. Mai mult, Addis-Abeba a iniţiat construcţia unei hidrocentrale, care poate limita fluxul de apă în Egipt. În proiectele sale, Etiopia a fost susţinută de şase ţări din bazinul Nilului. În plus, planuri privind ridicarea unei mari hidrocentrale pe Nil le are şi Sudanul de Sud.