Iliescu: trecutul care bântuie

Trecutul nu trece, de fapt, niciodată, par să afirme exponenţi ai noii gândiri în fizică – oameni precum Brian Greene, profesor de fizică teoretică la Columbia University.

Dacă vă sună bizar, întrebaţi-l pe Ion Iliescu. A “emanat” – după cum spunea, negăsind un alt termen suficient de vag pentru a descrie cum a ajuns în vârf – la Evenimentele din Decembrie.

Nu este clar din ce a emanat – deşi este clar unde a emanat – pe capul nostru ajungând să conducă o adunătură confuză de revoluţionari autentici, ceva dizidenţi, dar şi persoane extrem de dubioase, care se lipeau de noul pol al puterii precum marca de scrisoare.

Înscăunat de o putere obscură (ei, de fapt ne facem noi că n-o ştim!), Iliescu s-a apucat să patroneze diversiunile şi crimele care au urmat momentului 22 decembrie.

Pentru a evoca niţel trecutul, merită menţionat că în seara cu pricina, românii chemaţi în faţa clădirii Comitetului Central au avut parte de un tir la întâmplare, chiar şi cu trasoare. Circ, cum s-ar spune. Artificii. Care, însă, omorau oameni.

Foarte curios, clădirile de lângă CC au fost toate afectate – arătau ca după război – însă balconul de la care se adresau mulţimii noii lideri emanaţi ai Revoluţiei – era ferit. În jurul balconului se putea observa cu mirare a doua zi că nu existau mai deloc urme de gloanţe.

Revoluţia devenise a lui Sergiu Nicolaescu.

Au continuat împuşcăturile în zilele următoare, l-au omorât şi pe Pingelică, după care au oprit kalaşnikoavele.

Societatea civilă – aşa naivă cum era ea – s-a sesizat în faţa ieşirilor în decor ale noii puteri neo-comuniste. Deja aveam cadavre şi ne întrebam de ce. S-a continuat cu mai multă manipulare, apoi Puterea a mărit niţel volumul cu ceva violenţe, culminând cu reprimarea Revoluţiei Anticomuniste în iunie 1990, când au fost aduşi minerii pentru a termina “zgomotul” democratic şi a instaura liniştea, care ne fusese promisă de fapt în campania lui Iliescu. Apoi a început Marele Jaf, care continuă şi acum şi care ne-a trimis pe unii în bejenie, pe alţii în sclavie.

Toată lucrătura a produs un număr impresionant de morţi, răniţi, afectând imens România ca imagine, etc.

La putere în toată această perioadă se aflau – printre alţii – Silviu Brucan – infamul, eternul gropar comunist al României, Ion Iliescu, Petre Roman (cel care apare acum la TV ca vreun soi de dizident, ceva), Gelu Voican şi mulţi alţii, ajutaţi de diverşi lătrai comunişti – Răzvan Teodorescu la TVR, redacţia fostului ziar Scânteia (transformată atunci în ziarul Adevărul), redacţii de tristă amintire precum Dimineaţa şi Azi, etc.

Trecutul nu trece, de fapt, niciodată. Aşa că ar trebui să avem mai multă grijă de prezent, căci odată ce ne ajunge în spate, riscă să ne bântuie.

Ei bine, ai fi zis că toată această infamie, împreună cu morţii aferenţi, va fi îngropată de istorie.

Făptaşii chiar s-au străduit. Dar realitatea din teren, metafizică deocamdată, zice altfel.

După cum e şi frumos, toată mizeria asta îl bântuie, la propriu, pe Iliescu. Nu este vorba numai de episodul Alexe de la ICR de acum o săptămână. La orice comemorare a Evenimentelor, i se cere pedeapsa. Este asociat cu comunismul si crima. Nici măcar PSD-ul pe care l-a păstorit, n-a ezitat să încerce să-l scuipe afară ca pe o măsea stricată, la una dintre desele răzmeriţe interne.

Colac peste pupăză, Polonia publică stenograme. Ba umblă vorba şi despre nişte deplasări ale fostului comunist la parchetul militar (nu mi-aş ţine răsuflarea după cum funcţionează Parchetele Militare).

Mai frumos este că omul ştie că este căutat. Este vizibil chiar în discursul său.

Când vorbeşte despre Revoluţie, Iliescu ţine să explice de ce în România a fost violenţă, pe când în celelalte părţi nu. Evident, explicaţiile sunt o aiureală – ca logică - şi baliverne. Interesant este însă că acest criminal a început, după atâţia ani, să simtă nevoia să se justifice. Cu alte cuvinte, undeva spre ceafă simte o acuzaţie, care nu-i dă pace la bătrâneţe. Îl sâcâie. Chiar m-aş hazarda să afirm că îi mănâncă zilele.

Iliescu pare ţinta sigură la momentul actual, deşi nu este foarte evident. Dar asta nu-i tot - de data aceasta nu le va mai merge cu tradiţionalul joc de alba neagra, transformat în adevărată artă de comunişti, în care se sacrifică “ţapul”, pentru a scăpa “iezii”, care perpetuează şi îmbogăţesc mizeria.

Trecutul nu trece, de fapt, niciodată. Aşa că ar trebui să avem mai multă grijă de prezent, căci odată ce ne ajunge în spate, riscă să ne bântuie.