Semne bune, semne rele?

Norii s-au risipit când maşina prezidenţială se îndrepta spre uşa Palatului Cotroceni. La propriu. Până atunci plouase. Când Klaus Iohannis, proaspăt preşedinte al României, a intrat în Palat, soarele amiezii de iarnă îşi făcea deja loc.

“Semn bun”, îmi spunea un prieten. “Ce urât era puţin mai înainte şi, uite ce frumos s-a făcut”.

Da, era frumos. Să fie frumuseţea unui nou început? Acea frumuseţe şi acel început care ne-au fost refuzate acum 25 de ani? Am încetat de mult să mai cred în coincidenţe, astfel că mi-am permis astăzi, ca şi pe 16 noiembrie, să cred că, cineva, de undeva dintr-un colţ frumos de Univers, ne-a mai dat o şansă. Aşa să fie oare? Şi dacă e aşa, vom şti, oare, ce să facem cu ea?

Acum 25 de ani, observam cu bucurie şi cu teamă cum imaginea lui Ceauşescu din televizor se clatina. Dar bucuria că am scăpat de Ceauşescu n-a fost nicio clipă întreagă. Am înţeles repede că cei care apăruseră, nu veniseră pentru noi. Aşa că nu avea să se termine nici cu minciuna, teroarea, nici cu ideologia comunistă. Cu nimic din ceea ce ne deformase vieţile - aveau să se folosească mai departe de ele, pentru a ne re-educa mai departe. Erau tot ei. Veniseră pentru ei, nu pentru noi. Ne-au înşelat din nou, minţindu-ne altfel, spunându-ne ce voiam să auzim. Au adus cu ei crima, încă din prima clipă, pentru că ştiau de la Lenin că revoluţia sângeroasă e prima metodă prin care se pune mâna pe putere.

Se sfârşea o epocă a minciunii şi a terorii; începea o altă epocă a minciunii mai perfide şi a hoţiei la scară uriaşă, sub paravanul unui spectacol politic prost şi obscen. Răul nesancţionat şi târât după noi, s-a auto-validat şi mănâncă din sufletul nostru. Ne-a deformat. A creat noi tipologii umane.

Poate că omul nou, acea brută la cheremul celui care îi întinde osul, proiectat de marxişti-leninişti, este printre noi, şlefuit de mediul, televiziunile şi tendinţele din jur. Are mult tupeu şi niciun ideal, multă obrăznicie şi deloc principii, este superficial şi egoist şi nu-l interesează nimic pe lume, înafară de propria distracţie şi bunăstare. Poate fi oricine, de la tânărul patron de televiziune până la elevul de la şcoală. Între timp, a luat naştere chiar şi o nouă formă de “luptă de clasă” - am ajuns să ne mâncăm între noi, pentru nimicuri, în timp ce lucrurile mari, importante, zac nefăcute.

Nu mai ştim să ne educăm copiii. Nu mai ştim nici să ne cinstim eroii, nici să cerem pedepsirea criminalilor. Nu mai ştim că nesancţionarea răului înseamnă aprobarea lui.

Pe 16 noiembrie, copiii, fraţii sau prietenii noştri, care au luat calea străinătăţii, ne-au transmis şi o rugăminte, prin protestele lor - să facem ceva cu noi.

Cu ajutorul lor, poate, am făcut un gest - avem un nou preşedinte, altul decât urmaşul lui Iliescu. El vine cu un suflu nou, dar intră într-o maşinărie veche. E înconjurat deja de oameni ale căror nume sună fals, fiind legate de SIE, Adrian Năstase, gruparea Vlasov, etc. Semn rău? Vom vedea.

Până una-alta, Klaus Iohannis l-a decorat pe Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici - gest prin care recunoaşte sacrificiul victimelor comunismului şi ale celor morţi în decembrie ’89. A mai spus că sistemul comunist "s-a instalat prin crime şi abuzuri“ şi că există şi astăzi oameni cu mâinile pătate de sânge care se plimbă liberi. Semn bun? Vom vedea. Dacă noul preşedinte chiar îşi doreşte să-i pedepsească pe cei cu mâinile pătate de sângele eroilor din ’89, trebuie să fim alături de el. Iar dacă nu, să-i cerem asta. E mai mult decât o datorie.