Hillary Clinton: Turneul de adio

Vizita pe care a făcut-o recent secretarul de stat al SUA, Hillary Clinton, în Israel, a avut aspectul de sfârşit de misiune şi nu doar în această ţară din Orientul Mijlociu: ea a străbătut trei continente, iar vizita sa prin numeroase capitale a fost înţeleasă ca un adio. Între altele, pentru că a dat de înţeles că îşi va abandona funcţia după încheierea mandatului preşedintelui Barack Obama. Ceea ce nu înseamnă că nu îşi va exercita funcţia până în ultimul moment. Cazul Israelului, unde ea nu a mai pus piciorul de aproape doi ani, este semnificativ, pentru că Obama nu a mai fost de patru ani în această ţară, nici măcar când s-a aflat în vecinul Egipt, în 2009, notează marţi ziarul Las Provincias.

Pe de altă parte este aşteptat aici săptămâna viitoare adversarul său republican, Mitt Romney, care pentru a da o idee despre viziunea sa privind Israelul şi conflictul din Orientul Mijlociu a spus că el (şi guvernul său) 'va face exact opusul lui Obama'. Deşi nu a dat detalii se subînţelege că aspirantul republican asumă teza că Obama nu s-a aliniat integral Israelului.

În acest climat de răceală israeliano-americană şi de virtuală renunţare a Washigntonului de a reactiva oficialul încă viu 'proces de pace', Hillary Clinton nu putea decât să urmeze protocolul şi să rişte puţin. În zilele premergătoare vizitei sale au trecut prin Israel William Burns, adjunctul lui Clinton, consilierul pe probleme de securitate naţională a lui Obama, Tom Donilon şi este aşteptat ministrul apărării, Leon Panetta, cu alte cuvinte relaţiile sunt permanente şi la nivel înalt, dar sunt lipsite de intimitate şi complicitate de fond, rezumându-se la cordialitate.

Prin urmare, Hillary a fost nevoită să audă la dineul alături de premierul Netanyahu, plângerile obişnuite chiar şi corect exprimate, având totuşi şi o scurtă conversaţie cu omologul ei, Avigdor Lieberman, şi o discuţie mai dezinhibată cu preşedintele Peres, care a jucat un rol mai deschis şi mai constructiv fără să intre însă, mai mult decât trebuia, în probleme de fond. Hillary s-a văzut foarte scurt şi cu premierul palestinian, Salam Fayyad, un om foarte stimat şi sprijinit de Washington alături de care a apărut, strictul necesar, în faţa presei după care a plecat... Totul fără să intre în vreo polemică şi să comită (cum a precizat ziarul Haaretz 'greşeala' lui Obama din 2009, poate deliberată) de a spune că nu există nicio posibilitate de progres diplomatic în conflict ţinând cont de actuala campanie electorală din SUA şi cu alegerile prezidenţiale bătând la uşă.

Rezultatul confruntării prezidenţiale din SUA preocupă cu adevărat Israelul: dacă Obama es reales, guvernul israelian se va trezi cu un preşedinte american fără inhibiţii, care nu mai poate aspira la un alt mandat, şi care va face presiuni puternice pentru a aborda fără pudoare 'chestiunea palestiniană'. În acest context, Clinton nu putea face nicio recomandare; contrar celor făcute sâmbătă şi duminică, la Cairo, unde a avut tot felul de sfaturi pentru militari şi Fraţii Musulmani, implicându-se în treburi interne. La Tel Aviv, s-a rezumat la oficiul său diplomatic, servind generalităţi presei după întâlnirea sa cu preşedintele şi cu premierul israelian.

Chestiunea centrală privind programul nuclear iranian a fost lăsată deoparte de şefa diplomaţiei americane. Fără să o citeze concret, ea a spus că prietenii şi partenerii trebui să facă faţă unor preocupări comune, 'cu formule ingenioase, inteligente şi curajoase'... între care nu figurează, se subînţelege, bombardarea instalaţiilor nucleare iraniene. Se presupune că acest generalităţi şi sfârşitul de turneu a avut şi o excepţie impusă de calendar. Este dat drept sigur faptul că, în septembrie, la Adunarea generală a ONU, Palestina va cere statutul de stat (nu cu drepturi depline ceea ce necesită un da prealabil al Consiliului de Securitate pe care îl împiedică un veto american) şi pe care îl va obţine cu o majoritate amplă...

Washingtonul, care nu se poate opune prin veto Adunării, i-a indicat lui Netanyahu că cel mai bun lucru pentru a evita acest lucru este să facă suficiente concesii pentru ca palestinienii să nu înainteze cererea. Partea esenţială, precum discuţiile cu ministrul apărării, Ehud Barak şi cu premierul Netanyahu, nu s-a scurs în presă, ci doar recomandarea făcută de SUA guvernului israelian: 'Fayyad şi Mahmud Abbas sunt cei mai buni parteneri pe care Israelul îi poate găsi... nu este clar cine va veni după ei'. Un ton cam didactic, dar foarte profesional, lansat pe picior de plecare.