Germania se pregăteşte de schimbarea franceză

Prudenţă la Berlin faţă de primul tur al alegerilor prezidenţiale franceze, 'cancelarul îşi menţine sprijinul pentru Sarkozy', spune purtătorul de cuvânt al Angelei Merkel, precizând că ' va colabora cu orice preşedinte'. Prudenţă şi în SPD: alertează faţă de o susţinere a lui Sarkozy, nevoit să facă concesii extremei drepte pentru a putea câştiga. Ca precedent al unei asemenea colaborări se remarcă iniţiativă comună a miniştrilor de interne francez şi german privind suspendarea a 30 de acorduri Schengen privind controlul frontalier, notează miercuri ziarul La Vanguardia.

Presa germană este destul de critică cu Sarkozy, subliniind că alegerile au fost un referendum împotriva lui. 'S-ar putea ca 'insipidul' şi 'molatecul' Hollande să fie mai pragmatic şi previzibil, titrează Financial Times Deutschland. Şi că preşedintele Sarkozy va avea un tur doi foarte dificil, coincide întreaga presă. O eventuală înfrângere a lui Sarkozy ar fi şi un eşec pentru Merkel şi politica ei fiscală în Europa. S-ar putea ca laşitatea conducătorilor meridionali, cei mai afectaţi de această politică, să devină mai incisivă la Bruxelles graţie imboldului francez. Dar a crede că această eventuală schimbare ar putea ajunge până la extremul de a provoca 'un efect de domino' în Germania şi să precipite o victorie social-democrată a SPD, în alegerile generale din toamna anului 2013, ar fi cam mult.

SPD german nu caută, asemeni lui Hollande, 'o majoritate de stânga'. Pentru aceasta i-ar fi suficient să formeze o alianţă tripartită cu Verzii şi Die Linke, ale cărei mandate ar depăşi lejer orice coaliţie conservatoare. Dar o astfel de alianţă, cu partidul lui Lafontaine - varianta germană a ceea ce reprezintă Melenchon în Franţa - este un subiect tabu. Dacă în Franţa legătură dintre Hollande şi Melenchon este văzută ca firească, în traducere germană ar fi o blasfemie, pe care revista Freitag o califică drept 'anticomunism fundamental' la adresa statului. În Germania identitatea politică derivă mult din fidelitatea faţă de stat, al cărui 'supus' sunt 'Staatsbürger' (cetăţean al statului') şi care diferă mult de 'citoyen-ul' francez.

Prin tradiţie, duşmanul istoric al SPD este partidul comunist şi chiar dacă Die Linke este mai degrabă un partid social-democrat, el cuprinde şi elemente 'comunistoide' care îl expulzează din elita creată în tranşeele anticomuniste din timpul războiului, lucru necunoscut în Franţa unde atât comuniştii cât şi dreapta gaullistă au luat parte la rezistenţă. În ultimii 20 de ani, Verzii s-au alăturat şi ei acestei tradiţii de obedienţă firească. Şi, pe de altă parte, SPD nu vrea şi nici nu poate să exploateze greşelile lui Merkel. Care sunt aceste greşeli? se întreabă analistul politic Jakob Augstein.

Însăşi Angela Merkel a recunoscut că este 'vinovată de aprofundarea crizei, ca urmare a exploziei costurilor după falimentul grec, pentru a se fi concentrat pe economii ignorând creşterea şi pentru impunerea biciului german ca reţetă universală ducând la o agravare a situaţiei'. Prin aceasta cancelarul redeschide dezbaterea generală în care Germania este văzută ca 'un pericol pentru Europa'. Se poate sau nu fi de acord cu acest lucru, dar SPD nu vrea să-şi facă din aceasta o temă de campanie. Punerea în discuţie a 'euroreţei' lui Merkel este slabă şi tangenţială. Explicaţia o dau liderii SPD.

Sunt trei: Sigmar Gabriel, Peer Steinbruck şi Frank-Walter Steinmeier, toţi trei foşti miniştri ai lui Merkel, în primul său guvern de mare coaliţie şi cu responsabilităţi în politicile de austeritate neoliberală germană, cuprinse în 'Agenda 2010', şi demarate de fostul cancelar Gerhard Schröder în 2003. 'Agenda 2010' este direct înrudită cu actuala 'euroreţetă', în asemenea măsură, încât este citată ca precedent şi model. Steinbrück a fost ministru de finanţe în acea perioadă şi a deschis ţara aşa-numitelor 'hedge fonds'. Cu acest leadership SPD a obţinut în 2009 cele mai proaste rezultate din istoria sa, 23%, din care încă nu şi-a revenit, dar nu a existat nicio schimbare, nici ce lideri, nici de politică.

Se vede, prin urmare, de ce SPD nu critică temele sociale şi financiare, germane şi europene, care au devenit 'călcâiul lui Ahile' al lui Merkel. Când şeful de partid, Sigmar Gabriel spune că nu se pune problema criticării rivalei sale în campanie, înseamnă că SPD vizează un guvern de coaliţie cu Merkel, condus, mai mult ca sigur de Merkel, în lumină recentelor sondaje: CDU 35%, SPD 25%. O schimbare franceză va avea cu siguranţă consecinţe, în Germania şi în Europa, dar nu va avea un efect de domino, care să aducă la putere stânga germană.