Franţa a ajuns 'hiena Orientului Mijlociu'
alte articole
Abia ajuns în fotoliul prezidenţial, Hollande a devenit primul dintre liderii ţărilor din Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) care a pus problema unei intervenţii pe teritoriul Siriei, iar la începutul acestei săptămâni, în timpul întrevederii cu ambasadorii francezi, el s-a înflăcărat atât de tare încât i-a 'cerut' practic opoziţiei siriene să creeze un guvern de tranziţie şi, în numele Franţei, a promis că 'va recunoaşte guvernul noii Sirii imediat ce acesta va fi creat'.
Pentru ca nimeni să nu-şi mai facă iluzii, Hollande a dat de înţeles că 'abia aşteaptă' ca actuala putere siriană să facă vreo maşinaţiune cu arme chimice pentru a putea declara acest lucru 'motiv legal pentru un amestec direct', adică pentru o intervenţie atât de dragă sufletului său, comentează Utro. Drept 'garnitură' la felul principal, cel sirian, preşedintele francez a formulat o nouă serie de critici la adresa Iranului şi a programului său nuclear, iar la 'desert' - la adresa poziţiei Rusiei şi Chinei pe marginea Siriei, 'condimentând' aceste ameninţări tradiţionale cu atenţionarea că va iniţia o reformă a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU).
În aceeaşi zi, Ministerul de Externe al Kazahstanului a dat publicităţii poziţia Astanei pe marginea situaţiei din Siria: 'amestecul în problemele interne şi suveranitatea Siriei nu sunt admisibile', 'orice încercare de a influenţa lucrurile din exterior poate duce la complicarea situaţiei nu doar în interiorul statului (sirian), ci şi în întreaga regiune'.
Cotidianul Utro evidenţiază diferenţa dintre modurile de abordare al Parisului şi Astanei. Franţa este membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, una dintre marile puteri ale Europei, membră a G7 şi G8, în timp ce Kazahstanul este un stat care a apărut doar cu 21 de ani în urmă, practic 'unul dintre multele' - dar ce diferenţă în stilistică, scrie cotidianul rus. Totuşi, acest triunghi Paris-Londra-Astana nu a apărut întâmplător.
Conducerea Kazahstanului, unde s-a activizat opoziţia radicală salafită, proiectează scenariul sirian pe sine, în timp ce Franţa reprezentată de Hollande fie că se simte în deplină siguranţă şi total invulnerabilă, fie se implică atât de profund în proiectele lui Obama, încât este nevoită să alerge înaintea 'locomotivei'. Potrivit Utro, ambele variante nu îi promit lui Hollande nimic bun. Ratingul său scade a treia lună consecutiv, în pofida reformelor populiste iniţiate în sistemul de impozitare şi a reducerii vârstei de pensionare.
Până în vara lui 2007, 'canişul lui Bush' era considerat premierul britanic Tony Blair. Imediat după demisia sa, el a fost numit emisar al păcii în Orientul Mijlociu şi, judecând după situaţia din regiune, a înregistrat acolo 'succese extraordinare'. La ora actuală, Blair este consilier în probleme economice al preşedintelui kazah Nursultan Nazarbaev şi chiar şi sarcinile speciale legate de pregătirea Kazahstanului pentru o 'curăţare a ţării după scenariul libian' este puţin probabil să-l bucure în acest 'exil onorabil'.
După plecarea lui Blair din funcţia de premier, noul 'caniş al lui Bush' a devenit nu succesorul său Gordon Brown, ci nou-alesul pe atunci preşedinte francez Nicolas Sarkozy. Peste o jumătate de an Sarkozy 'şi-a schimbat stăpânul', iar în acest an 'stăpânul şi-a schimbat canişul', însă toate aceste schimbări nu au influenţat esenţa relaţiilor.
Stilistica relaţiilor dintre preşedinţii Franţei şi SUA este determinată în mare măsură de 'sindromul generalului de Gaulle', care şi-a imaginat că Franţa este un stat suveran, ce are dreptul să lanseze provocări partenerilor de peste ocean. Pentru retragerea de facto a Franţei din NATO, încercarea de a schimba o navă întreagă de dolari americani pe aur, pentru normele impuse difuzării producţiei de la Hollywod şi alte 'păcate', Charles de Gaulle a plătit cu demisia înainte de termen, aminteşte Utro.
Un alt 'vaccin care a combătut molima suveranităţii' au devenit acţiunile predecesorului lui Sarkozy, Jacques Chirac. Acesta a revenit la tradiţiile lui De Gaulle: s-a distanţat de SUA şi chiar a desfăşurat teste nucleare în Oceanul Pacific. Însă, în 2002, când a candidat pentru un al doilea mandat, Chirac era cât pe ce să piardă în faţa naţionalistului Le Pen, iar peste două luni, în timpul unei parade din Champes Elysee, asupra sa a fost comis un atentat.
În 2003, Chirac împreună cu cancelarul federal al Germaniei Gerhard Schroeder au refuzat să sprijine operaţiunea militară a SUA în Irak. Peste doi ani Schroeder a trecut în uitare politică, în timp ce Chirac a încasat eşuarea referendumului pe marginea Constituţiei UE, revolte în masă în suburbiile Parisului şi un dezechilibru al forţelor din anturajul său. Drept rezultat, în ajunul alegerilor prezidenţiale din 2007, Chirac a fost nevoit să refuze să-i acorde sprijin succesorului său Dominique de Villepin în favoarea lui Sarkozy.
Într-un anumit sens, acesta a fost un moment de cotitură: în timpul lui Sarkozy politica franceză a renunţat definitiv la moştenirea politică a lui De Gaulle, restabilindu-şi statutul de membră în NATO, fiindu-i inoculat 'spiritul Vichy'. În luna mai a acestui an Sarkozy a pierdut alegerile, devenind imediat ţinta unor procese penale.
Drept rezultat, asupra inaugurării în septembrie a noii organizaţii 'Prietenii Franţei şi ai lui Nicolas Sarkozy' planează ameninţarea. Denumirea sună de rău augur, cu atât mai mult cu cât Sarkozy a reuşit să se compromită printre 'prietenii Libiei', care au distrus această ţară altădată prosperă, şi printre 'prietenii Siriei', unde el a fost înlocuit cu mare plăcere de Hollande, care din prima zi a început să 'hienizeze' în OM cu o râvnă şi mai mare decât predecesorul său, conchide Utro.
