Filmul PMP, trăit de Papahagi. De la un început onorabil la planul sinistru al Elenei Udrea

Adrian Papahagi, membru fondator al PMP, a prezentat succint istoria lui în partidul năşit de Traian Băsescu, un partid care a început onorabil, cinstit, transparent, dar care a ajuns să fie deturnat de către Elena Udrea, care avea propria ei agendă, una chiar comună cu Victor Ponta. Vă prezentăm filmul PMP, aşa cum susţine că l-a trăit Papahagi.

Iulie 2013: Lansat PMP. Am fost unul dintre fondatori, într-o companie foarte onorabilă. La fel de onorabilă Fundaţia mamă.

Iulie-Decembrie 2013: Alergătură, creat filiale, inaugurat sedii, scris programe, făcut evenimente, reuniuni. Totul, cel puţin în ce mă priveşte, prin privaţiuni personale (plătit benzină, hoteluri din buzunar). Sediu la Cluj plătit exclusiv din cotizaţiile noastre. Adus scaune, computere vechi de-acasă. Totul grassroots, cinstit, transparent.

29 ianuarie 2014: Ies actele de la tribunal. Desant Elena Udrea mai mulţi deputaţi. Udrea se comportă ca şefa de facto a PMP. I-am ţinut cu greu piept în primul Colegiu Naţional de Coordonare, la Sighişoara, în 1 februarie 2014, unde am încercat să apăr statutul şi să reamintesc noilor veniţi că partidul acela avea totuşi o conducere interimară, dar legitimă.

8 februarie 2014: eveniment FMP la Cluj, cu participarea Preşedintelui Băsescu şi a Primarului Emil Boc. E momentul în care am înţeles clar că noi suntem doar de formă lideri ai partidului şi că Traian Băsescu o consideră pe Elena Udrea liderul de facto al PMP. Din acel moment, aveam următoarele opţiuni: 1. să plec capul şi să mă fac că nu văd; 2. să fac scandal şi să denunţ starea de fapt; 3. să plec. Nu doream scandalul, nici să decredibilizez partidul pe care îl co-fondasem şi la care muncisem, dar nu puteam nici să mă încolonez slugarnic în spatele unui politician dubios.

10-15 februarie 2014: Am căutat un motiv principial pentru a testa dacă partidul este dispus să urmeze valorile fondatoare, sau se livrase integral Elenei Udrea. Acest prilej mi-a fost oferit de atragerea în PMP a controversatului Marin Anton, care trecuse de la PDL la USL cu trei zile înainte de căderea guvernului Ungureanu. Deşi eram unul dintre cei trei vicepreşedinţi, nu fusesem consultat privind recrutarea lui Anton. Am pus atunci partidul să aleagă între Marin Anton şi mine.

16 februarie 2014: Am fost convocat la Bucureşti. Membrii consiliului executiv naţional mi-au cerut să revin asupra celor spuse, să-l accept pe Anton, etc. Toţi, fără excepţie, au considerat că greşisem şi l-au apărat pe Anton. Am înţeles atunci că nu mai aveam ce să fac în acest partid, că el va evolua după chipul şi asemănarea Elenei Udrea.

17 februarie 2014: Am demisionat din PMP. Mi-a părut rău? Da. Investisem entuziasm şi speranţă în proiect. Am ezitat, am avut şi bâlbe, naivităţi. Dar fusesem cinstit şi denunţasem deriva, în timp ce alţii îşi negociau locul pe liste la europarlamentare.

19-25 mai 2014: Ultima săptămână de campanie pentru europarlamentare. Teodor Baconschi, prietenul meu, unul dintre co-fondatorii PMP şi omul care alergase cel mai mult alături de Eugen Tomac în toată această perioadă, risca să nu prindă un loc eligibil. Am revenit în PMP pentru a-l sprijini, am făcut campanie alături de el.

Am intuit la ce-i servea Elenei Udrea candidatura la preşedinţie şi, implicit, vehiculul PMP - ca instrument pervers întru sprijinirea lui Victor Ponta

25 mai 2014: După scorul prost la alegerile europene i-am reproşat acest lucru Elenei Udrea. Alţii îmi explicau că era un scor excelent. Am decis să mai dau o ultimă bătălie pentru PMP împotriva liderului de facto şi să candidez la şefia partidului. Am sperat că duşul rece de la europarlamentare poate trezi membrii partidului, că Elena Udrea poate fi oprită şi partidul salvat.

21 iunie 2014: Congresul PMP. Diverşi membri din majoritatea judeţelor îmi semnalau că delegaţiile fuseseră aranjate de Elena Udrea. Inclusiv din delegaţia de Cluj fuseseră eliminaţi majoritatea susţinătorilor mei. Pe toate funcţiile, cei susţinuţi de Elena Udrea nu aveau contracandidaţi. Congresul nu putea fi câştigat, îmi rămânea doar un ultim statement, pe care am încercat să-l transmit în chip cât mai tranşant. Apoi am renunţat la candidatură în favoarea lui Daniel Funeriu. La scurtă vreme am părăsit definitiv acest partid.

"Aceasta e istoria mea în PMP. Timpul mi-a dat dreptate. Aş fi preferat să nu fie cazul. M-a durut şi mă doare tot ce s-a întâmplat, îmi pare sincer rău pentru toţi foştii colegi, oameni de bună credinţă, ale căror eforturi au fost deturnate de Elena Udrea. Îmi pare mai ales rău pentru compromiterea unei şanse", a precizat Adrian Papahagi.

PS: "Am intuit la un moment dat la ce-i servea Elenei Udrea candidatura la preşedinţie şi, implicit, vehiculul PMP: ca instrument pervers împotriva candidatului/candidaţilor dreptei şi întru sprijinirea lui Victor Ponta. În speranţa imunităţii şi a unui rol în opoziţie după victoria lui Ponta. Ca legitimare a campaniei antibăsiste a lui Ponta, în condiţiile în care Traian Băsescu nu mai era o miză în noiembrie 2014. Ca bruiere a mesajului reformist al Monicăi Macovei. Dovadă stau declaraţiile ambigue între cele două tururi de scrutin ale lui Udrea şi Pavelescu, legăturile de afaceri dintre Niro-Udrea-Sârbu-Ponta, prietenia Udrea-UNPR, poziţia anti-Iohannis a presei finanţate de Udrea, etc."

"Nu cred că PMP mai poate fi reabilitat. Toţi cei din conducere au intuit dezastrul şi au fost părtaşi la el. Mulţi au cunoscut jocul (eu l-am ghicit pe parcurs), dar n-au spus nimic. Unii fiindcă erau legaţi cu fire subterane de Elena Udrea. Alţii, din servilism. Alţii, pentru un loc pe lista de europarlamentare. Alţii, Dumnezeu ştie de ce", a concluzionat Adrian Papahagi.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, dând un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.