Fanatizarea din societate. Cum ieşim din paradigma "mucuşorişti" versus "sugeranişti"? Politolog: E nevoie de un exerciţiu de smerenie şi de încercare de a-i înţelege şi pe ceilalţi
"De mai bine de cinci decenii, în universităţile occidentale, iar mai nou şi în cele româneşti, studenţii sunt învăţaţi că adevărul este un construct social, că fiecare grup, în funcţie de identitatea lui, are propriul adevăr, că încercarea de a trimite la un adevăr unic, pretins obiectiv, ascunde dorinţa de putere a vorbitorului. Când cea mai educată parte a societăţii este socializată într-un astfel de climat intelectual, de ce ne mirăm că nimeni nu mai caută adevărul?"
***
Vedem tot mai multă radicalizare în taberele unor politicieni şi/sau partide. Şi nu, fenomenul nu se limitează doar la „georgişti”, aşa cum unei părţi a societăţii îi place să creadă. Nucleele dure de susţinători ale liderilor politici reacţionează tot mai radical la orice critică adusă politicianului/partidului favorit, o iau personal şi izbucnesc ca atare.
Criticii politicianului "iubit" sunt puşi la zid, devin, cel puţin temporar, "duşmanul". Bulele se desfac în sub-bule care se detestă şi jignesc virulent în momentul în care un grup de persoane "deviază" de la linia de gândire generală a bulei. Deseori se ajunge ca oamenii să nu mai comunice prin argumente ci prin invective, insultă, procese de intenţie.
Această radicalizare duce nu doar la ură ci şi la un grav derapaj de la adevăr. Când apar dovezi că politicianul lor favorit e corupt sau că a greşit ceva, acestea sunt catalogate drept false, fabricate, iar greşelile sunt raţionalizate, se inventează scuze sau planuri nobile în spatele lor.
Cum s-a ajuns aici? Putea fi prevenit fenomenul? Ce se poate face pentru ca radicalizarea să de-escaladeze? Poate fi inversat procesul? Mai poate fi recuperat electoratul fanatizat? Poate fi eliberat, readus la zona de echilibru, raţională?
Redacţia noastră îşi propune să abordeze fenomenul fanatizării şi radicalizării din societate din mai multe perspective: politică, socială, psihologică, filozofică. Poate privind problema din mai multe unghiuri, vom reuşi să ajungem la adevăr. Şi odată cu adevărul, la soluţii.
Redăm astăzi opinia politologului Robert Ciobanu:
"Întrebările pe care le formulaţi sunt foarte pertinente, iar un răspuns satisfăcător, dacă există unul, s-ar întinde mult dincolo de limitele pe care le presupune o anchetă jurnalistică. Aş începe cu observaţia despre adevăr, care, cred eu, ocupă un loc central în problema pe care o ridicaţi. Dacă aş răspunde din perspectiva unui filozof său istoric al ideilor, aş atrage atenţia asupra unui paradox. De mai bine de cinci decenii, în universităţile occidentale, iar mai nou şi în cele româneşti, studenţii sunt învăţaţi că adevărul este un construct social, că fiecare grup, în funcţie de identitatea lui, are propriul adevăr, că încercarea de a trimite la un adevăr unic, pretins obiectiv, ascunde dorinţa de putere a vorbitorului. Când cea mai educată parte a societăţii este socializată într-un astfel de climat intelectual, de ce ne mirăm că nimeni nu mai caută adevărul?
Dar perspectiva filozofului, atunci când este translatată în domeniul politicii, poate deveni pernicioasă, mai ales când adevărul este cuplat cu superioritatea morală. Personal, nu pot fi de acord cu ideea că politica este despre descoperirea adevărului, iar în spatele acestei afirmaţii stă o tradiţie intelectuală solidă. Politica, în opinia mea, este în primul rând despre gestionarea unor conflicte inerente şi clivaje sociale, care îşi au cauza în interese şi valori divergente. Mecanismul democratic şi instituţiile reprezentative au scopul de a reduce pe cât posibil consecinţele negative ale acestor conflicte insolubile.
Să dau un exemplu. Dacă mâine parcul din cartierul în care locuiţi este desfiinţat, iar în locul lui se construieşte un mall, decizia va nemulţumi o parte a rezidenţilor şi va satisface o altă parte. Cine are dreptate? La cine se află adevărul? Desigur, acest exemplu are o miză redusă pentru societate în ansamblu, efectele fiind locale, dar extindeţi exerciţiul de imaginaţie la problemele mai complexe, care afectează fiecare cetăţean, şi atunci vom înţelege că nu vom scăpa niciodată de conflict şi divergenţe. Din contră, conflictul se acutizează pe măsură ce mizele sunt mai mari.
Un alt exemplu: a accepta imigranţi pentru a satisface cererea de forţă de muncă produce consecinţe asupra preţului proprietăţilor din cartierul în care imigranţii vor locui. Cererea de forţă de muncă va fi satisfăcută, în timp ce proprietăţile din cartierul în care imigranţii vor locui se vor devaloriza. Din nou, cine are dreptate? Nu avem nicio metodă robustă, solidă şi sigură pentru a contoriza costurile şi beneficiile agregate ale unor astfel de politici.
Prin urmare, nu avem altă opţiune decât să trăim cu realitatea unor conflicte insolubile, care au mize extrem de adânci pentru vieţile tuturor. Iar mecanismul democratic este instrumentul cel mai bun pe care îl avem la dispoziţie pentru a ne asigura că aceste conflicte nu escaladează în violenţă civilă. Desigur, aceasta nu înseamnă că nu există fapte adevărate, însă importanţa relativă pe care oamenii le-o atribuie diferă. Cineva poate să-l considere pe politicianul X mârlan, dar să-l susţină pentru că reprezintă o cauză comună. În mod ideal, comportamentul oamenilor politici ar trebui să fie ireproşabil, dar nu trăim într-o utopie morală, ci într-o realitate în care binele şi răul se amestecă în feluri întortocheate.
Acestea fiind spuse, există o a doua parte a întrebării dumneavoastră care merită discutată. Să presupunem că acceptăm realitatea acestor conflicte, dar rămâne însă problema radicalizării, a urii viscerale care se propagă şi se amplifică până în punctul în care ajungem să ne întrebăm cât mai poate continua societatea în felul acesta, fără să alunece într-un conflict civil? Să presupunem, cu alte cuvinte, că există o cantitate gestionabilă de conflict social, dar că de la un punct încolo, cantităţi suplimentare de conflict ameninţă însăşi existenţa acelei societăţi. Iar factori politici interni şi externi ar putea să întreţină şi să acutizeze, în momente strategic alese, un astfel de conflict.
Probabil una dintre cauzele escaladării acestor conflicte o constituie reţelele sociale, cu algoritmii netransparenţi care generează fluxuri de conţinut tot mai violent şi îi recompensează, prin mecanismul like-urilor, share-urilor şi numărului de vizualizări, pe creatorii de conţinut cu limbaj pestriţ şi belicos. Apoi, o altă cauză ar fi demonizarea unei părţi a populaţiei care deviază în opiniile şi preferinţele electorale de la ceea ce se consideră „corect”, „drept” şi „adevărat”. Dacă această populaţie este tâmpită (Hillary Clinton i-a numit în 2016 pe alegătorii lui Trump „deplorables”), compusă din extremişti sau fascişti, dacă li se spune că problemele pe care le reclamă sunt false, că sunt manipulaţi sau idioţi utili, cum vor reacţiona aceşti oameni?! Evident, vor riposta.
Dacă oamenii politici ar fi fost atenţi la nevoile lor, dacă le-ar fi reprezentat interesele într-un mod adecvat, dacă în loc să-i educe şi să se comporte paternalist ar fi încercat să le soluţioneze cererile, atunci probabil că nu am fi ajuns în acest punct de radicalizare. Cred că încercarea preşedintelui României de a dezamorsa această tensiune socială este salutară, dar ea trebuie însoţită, în opinia mea, de un dialog deschis cu toate categoriile sociale care alcătuiesc societatea românească.
Fenomenul acesta poate fi, într-adevăr, estompat până la un punct, dacă mecanismele democratice şi reprezentative vor depăşi blocajul în care se află în acest moment atât în România, cât şi în lume. Mecanismul democratic trebuie să preia şi să agrege preferinţele electorale ale tuturor cetăţenilor, atât timp cât acestea sunt constituţionale, iar partidele, ca instrumente de reprezentare a intereselor legitime, să transforme aceste preferinţe în politici publice.
Personal, nu cred că oamenii sunt atât de iraţionali pe cât sunt portretizaţi uneori. Chiar şi în spatele exploziilor de iraţionalitate, potenţate de reţelele sociale, se află cauze legitime şi nemulţumiri reale. În ultimă instanţă, orice analist al fenomenului are două opţiuni: să se poziţioneze pe sine pe soclul cunoaşterii şi autorităţii morale, să le dea lecţii cetăţenilor despre ce trebuie şi ce nu trebuie să facă, să-i admonesteze paternalist sau, din contră, să facă un exerciţiu de smerenie intelectuală şi să încerce să înţeleagă şi poziţia celor cu care, poate, nu este de acord, mai ales când aceia sunt o categorie semnificativă numeric a societăţii."
Robert Gabriel Ciobanu este asistent universitar la Facultatea de Administraţie şi Afaceri a Universităţii din Bucureşti şi cercetător asociat al Centrului de Drept Natural şi Analiză Normativă din cadrul Facultăţii de Drept a aceleiaşi universităţi. De asemenea, este Mercatus Fellow la Mercatus Center, George Mason University. Anterior, a fost James Madison Program Fellow la Princeton University şi Research Fellow la University of Pittsburgh.
Robert şi-a obţinut doctoratul în ştiinţe politice la Şcoala Interdisciplinară de Studii Doctorale a Universităţii din Bucureşti. Interesele sale de cercetare includ filozofia politică, teoria instituţională şi economia politică. În prezent, lucrează, împreună cu Paul Dragoş Aligică, la volumul Functionalism, Complex Interdependence and the 21st Century Global Order: Mitrany’s Legacy Revisited, aflat sub contract cu Routledge.
