Extremismul şi Războiul hibrid. Profesor la Oxford: Situaţia se va degrada. Fără acţiune, România va fi din nou transformată într-un stat satelit al Imperiului Răului
România se află, în prezent, într-o situaţie cât se poate de periculoasă şi există riscul să se transforme din nou într-un stat satelit al Imperiului Răului, respectiv al Rusiei, căci războiul hibrid s-a înteţit iar autorităţile nu par să înţeleagă pericolul şi să acţioneze în consecinţă, avertizează profesorul Corneliu Bjola, profesor de diplomaţie digitală la Universitatea Oxford, într-un interviu acordat Epoch Times.
Analizând, la solicitarea redacţiei noastre, ceea ce se întâmplă în prezent în societate – radicalizarea unei părţi din populaţie, faptul că partidele auto-intitulate suveraniste au exploatat incidentul de la Lunguleţu, încercând să acrediteze ideea că ţăranii români sunt persecutaţi în favoarea străinilor şi încercând să îndemne la răscoală, faptul că în Bucureşti a avut loc un nou protest la care jandarmii au fost loviţi, iar autostrada A1 blocată de un şofer simpatizant Georgescu –, Bjola explică faptul că ne aflăm într-un moment în care AUR şi mişcarea georgistă profită de slăbiciunea statului şi compensează eşecul electoral prin agitaţie constantă şi escaladare retorică.
„Radicalizarea se insinuează nu în vid, ci în fisurile unei ordini politice slăbite. (...) Ceea ce permite acest proces nu este forţa protestatarilor, ci slăbiciunea statului. (...) Absenţa unei poziţii coerente din partea Jandarmeriei şi a aparatului administrativ întăreşte impresia că radicalii pot forţa limitele fără consecinţe”, avertizează el.
Profesorul opinează că situaţia se va degrada căci, spune el, nu există semnale clare că autorităţile înţeleg cu adevărat ce se întâmplă sau că ar fi capabile să recâştige iniţiativa.
"Cel mai evident exemplu, din punctul meu de vedere, este gestionarea războiului hibrid, care ar fi trebuit să devină prioritatea absolută imediat după alegeri. Nu a devenit — şi nici nu cred că va deveni — dintr-un motiv simplu: lipsa de capacitate instituţională şi conceptuală. Discuţia continuă să fie blocată în zona confortabilă a „cybersecurity”-ului (sau cibernetică care priveşte activităţile de hacking), când miza reală este pe frontul cognitiv-informaţional — adică manipularea percepţiilor prin canale informaţionale, acolo unde s-a dovedit deja cât se poate de eficientă.
(...) De zece ani nu a existat în România nici voinţă politică reală, nici interes autentic pentru a construi un răspuns coerent la ameninţările hibride. Nu au ştiut. Nu au vrut. Sau, mai grav, au confundat pericolul cu zgomotul de fond. Rezultatul este vizibil: o societate tot mai fragmentată, un stat permanent în defensivă şi un teren fertil pentru actori care ştiu exact ce vor şi cum să acţioneze", punctează el.
Redăm integral opinia profesorului Corneliu Bjola:
Contextul post electoral din România poate fi citit prin grila teoriei oportunităţilor politice formulate de Charles Tilly. Potrivit acesteia, mişcările contestatare nu apar doar din acumularea de frustrări sociale, ci atunci când sistemul politic oferă deschideri – reale sau percepute – care fac acţiunea colectivă să pară posibilă, justificabilă şi lipsită de riscuri. Radicalizarea se insinuează nu în vid, ci în fisurile unei ordini politice slăbite.
România se află astăzi exact într-un astfel de moment. Ciclul electoral 2024–2025, cu patru runde de alegeri într-un singur an, fragilizează partidele tradiţionale şi le face dependente de semnalul străzii. Actorii populist-radicali — în special AUR şi mişcarea georgistă — au înţeles că pot compensa eşecul electoral prin agitaţie constantă şi escaladare retorică. În lipsa unui scor electoral convingător, aceştia se repliază pe acţiuni directe, inflamând spaţiul public cu un discurs anti-sistem care promite ruptură, nu reformă.
Programul de austeritate al noului guvern devine o veritabilă rampă de lansare pentru extremişti, care îl transformă într-o oportunitate de a exploata nemulţumirea publică şi de a adânci deliberat fracturile sociale. Tăierile de cheltuieli vor lovi transversal, de la bugetari la antreprenori, de la pensionari la mediul rural. În absenţa unei comunicări guvernamentale clare, constante şi oneste, aceste nemulţumiri vor fi capturate politic de AUR şi de alţii ca el, care se prezintă drept singurii reprezentanţi ai poporului „trădat şi abandonat”.
În paralel, slăbiciunea reacţiei instituţionale nu face decât să le dea dreptate. Absenţa unei poziţii coerente din partea jandarmeriei, şi aparatului administrativ întăreşte impresia că radicalii pot forţa limitele fără consecinţe. De exemplu, contestarea „Legii Vexler”, menită să combată extremismul, alimentează percepţia că statul cedează spaţiu discursiv şi operaţional şi consolidează ideea că regulile democratice pot fi încălcate fără costuri.
La toate acestea se adaugă dimensiunea geopolitică. Rusia nu se mai sfieşte demult să intervină direct în spaţiul informaţional românesc. Declaraţiile recente ale ambasadorului rus de la Bucureşti, potrivit cărora România este „o rampă a Occidentului pentru implicarea în războiul din Ucraina”, legitimează direct narativele conspiraţioniste promovate de extrema dreaptă. Când asemenea mesaje sunt preluate şi întărite de figuri precum Călin Georgescu, avem de-a face nu cu coincidenţe retorice, ci cu o ecologie informaţională convergentă, care alimentează neîncrederea, resentimentul şi dispreţul faţă de instituţiile democratice.
În logica lui Tilly, toate aceste elemente compun o structură favorabilă de oportunitate politică, în care radicalizarea nu este o deviere, ci o adaptare strategică. Ceea ce permite acest proces nu este forţă protestatarilor, ci slăbiciunea statului. Iar această slăbiciune se manifestă tocmai acolo unde contează cel mai mult: în capacitatea de a comunica, de a impune reguli şi de a-şi apăra legitimitatea. Ce trebuie făcut nu e o chestiune de nuanţă, ci de autoritate. Statul trebuie să recâştige iniţiativa. Asta înseamnă o strategie de comunicare pro-activă, continuă şi profesionistă, care să nu lase viduri exploatabile de dezinformare. Înseamnă o reacţie clară şi predictibilă la abuzurile extremiste, indiferent de culoarea lor politică. Şi, mai presus de orice, înseamnă un semnal ferm că statul român înţelege şi combate serios războiul hibrid care se poartă pe teritoriul său.
Din ce am observat până acum, mă tem că situaţia se va degrada. Nu există semnale clare că autorităţile înţeleg cu adevărat ce se întâmplă sau că ar fi capabile să recâştige iniţiativa. Cel mai evident exemplu, din punctul meu de vedere, este gestionarea războiului hibrid, care ar fi trebuit să devină prioritatea absolută imediat după alegeri. Nu a devenit — şi nici nu cred că va deveni — dintr-un motiv simplu: lipsa de capacitate instituţională şi conceptuală. Discuţia continuă să fie blocată în zona confortabilă a „cybersecurity”-ului (sau cibernetică care priveşte activităţile de hacking), când miza reală este pe frontul cognitiv-informaţional — adică manipularea percepţiilor prin canale informaţionale, acolo unde s-a dovedit deja cât se poate de eficientă. Această componentă a războiului hibrid rămâne complet ignorată sau greşit înţeleasă. Iar cei care ar trebui să se ocupe de ea sunt exact cei care au gestionat dezastruos marile crize recente: pandemia şi alegerile din 24 noiembrie.
După pandemie nu a existat nicio evaluare instituţională, nicio lecţie învăţată, nicio corecţie de sistem. 24 noiembrie n-a venit din senin; a fost rezultatul previzibil al unei vulnerabilităţi cronice în faţa dezinformării şi al lipsei de capacitate pe dimensiunea cognitiv-informaţională. De 10 ani nu a existat în România nici voinţă politică reală, nici interes autentic pentru a construi un răspuns coerent la ameninţările hibride. Nu au ştiut. Nu au vrut. Sau, mai grav, au confundat pericolul cu zgomotul de fond. Rezultatul este vizibil: o societate tot mai fragmentată, un stat permanent în defensivă şi un teren fertil pentru actori care ştiu exact ce vor şi cum să acţioneze.
Eu, personal, am obosit să tot vorbesc despre asta. O fac de peste un deceniu, public, direct, constant. Nu sunt singur. Alţi specialişti care lucrează pe acest domeniu au tras semnale clare. După pandemie, spuneam că o parte din conducerea serviciilor de informaţii ar fi trebuit demisă. În schimb, preşedintele Iohannis, in inepţia sa, a premiat conducerea SRI, într-un gest care s-a dovedit a fi pură complicitate prin inacţiune. Aceiaşi oameni care au ratat dezastruos gestionarea pandemiei şi evenimentele din noiembrie 2024 sunt acum convocaţi, cu aceeaşi nepăsare strategică, să „lupte” împotriva războiului hibrid al Rusiei. Credeţi că va fi vreo diferenţă? Nu va fi. N-are cum. Timpul pentru „analize” şi pentru „studiul sexului îngerilor” a trecut de mult.
Dacă statul român chiar vrea să se apere împotriva războiului hibrid, atunci trebuie să ia măsuri — concrete, profesioniste, rapide. Dacă, în schimb, intenţionează să ridice steagul alb în faţa Rusiei, foarte bine, este o opţiune geopolitică. Dar să o spună public, în faţa cetăţenilor. Să-şi asume, oficial, că România se lasă din nou transformată într-un stat satelit al Imperiului Raului. Eu nu cred că majoritatea românilor îşi doresc asta. Dar, fără acţiune, în acea direcţie ne îndreptăm. Cu paşi mari şi siguri.
