Examinând Efectul Lucifer
“În situaţii de ameninţare şi supravieţuire căutăm dovada speranţei - un mic semn că situaţia s-ar putea îmbunătăţi. Când cel care abuzează/controlează arată victimei o cât de mică bunăvoinţă, chiar dacă este şi spre propriul lui folos, deasemenea, victima interpretează acea mică bunăvoinţă drept un tratament pozitiv din partea celui ce o ţine captivă. În situaţii de captivitate de război, a cruţa viaţa victimei este adesea suficient.”, scrie Dr. Joseph M. Carver în articolul său “Iubirea şi Sindromul Stockholm: Misterul de a iubi un abuzator.”
În cazul multor ostatici ai FARC (Fuerzas Armadas Colombians sau Forţele Armate Columbiene), sau al faimoasei moştenitoare Patty Hearts după ce a fost răpită de Armata de Eliberare Simbioneza (SLA), unii captivi dezvoltă o condiţie psihologică cunoscută sub numele de Sindromul Stockholm - numită după un eveniment din Suedia, unde doi infractori au ţinut timp de şase zile ostatici în Banca Kreditbanken din Stockholm, în august 1973.
Când poliţia i-a salvat pe aceşti captivi ce fuseseră ţinuţi 131 de ore şi au fost trataţi cu violenţă, acestora le era frică de ofiţerii de poliţie. Ajunseseră să creadă că cei care îi ţineau captivi îi protejau de poliţie. Chiar şi mai surprinzător, una dintre ostatice s-a logodit cu infractorul, în timp ce un alt ostatic a ajutat infractorii în apărarea lor.
Un asemenea comportament pare în contradicţie cu ceea ce s-ar aştepta în aceste situaţii. Ce ar determina un individ să se împrietenească sau chiar să apere un răpitor? Potrivit psihologiei moderne, cea mai raţională explicaţie pentru Sindromul Stockholm rezultă dintr-o frică naturală pe care victimele o dezvoltă datorită riscului fizic la care îi expune situaţia, creând o obedienţă totală faţă de cei ce i-au capturat. În acest mediu, subiectul îşi restructurează sistemul de valori, într-un mod confuz, ajungând inconştient să apere aceleaşi idealuri ca cele ale atacatorului.
Experimentul Milgram
Unii cercetători, precum dr. Carver, cred că simptomele sindromului Stockholm se pot dezvolta şi în relaţii interpersonale abuzive, cum ar fi cazul femeilor bătute care refuză să depună acuzaţii despre soţii lor abuzivi, chiar şi după ani de zile în care îndură acte de violenţă mentală şi fizică. În timp ce este improbabil ca majoritatea oamenilor să treacă prin astfel de circumstanţe, alte situaţii care implică o autoritate puternică pot aduce totuşi un comportament neaşteptat.
Experimentul Milgram, un test psihologic dezvoltat în 1961 de omul de ştiinţă cu acelaşi nume, a şocat comunitatea ştiinţifică cu implicaţiile sale referitoare la indivizi cu facultăţi mentale ce păreau stabile.
La un an după execuţia colonelului locotenent nazist şi promotor al Holocaustului, Adolf Eichman, Stanley Milgram s-a întrebat cum a fost posibil pentru indivizi dealtfel stabili, chiar paşnici, să degenereze până la punctul în care să contribuie la genocid.
Cu această idee în minte, Milgram a înscris numeroşi voluntari cu o bună sănătate mentală la un simplu test. Acţionând drept ‘profesori’, subiecţii trebuiau să administreze şocuri electrice unui participant numit ‘elev’, atunci când acea persoană răspundea incorect la o întrebare. Cu fiecare răspuns incorect voltajul trebuia crescut, iar strigătele şi implorările elevului trebuiau să fie pe măsura intensităţii voltajului crescut. ‘Profesorilor’ li se spunea că ei ajutau la dezvoltarea unui nou sistem de învăţare, dar ei nu aveau nici cea mai mică idee că şocurile electrice erau false şi că ‘elevii’ erau actori profesionişti.
La teste s-a observat cu stupoare că în ciuda strigătelor de durere şi suferinţă din partea ‘elevului’, ‘profesorul’ continua mereu să crească voltajul şocurilor, care despre care ştia că sunt dureroase. Chiar dacă majoritatea celor 40 de psihologi care asistau la proiect au anticipat că nici unul dintre profesori nu va continua experimentul peste 150 de volţi, două treimi dintre participanţi, supunându-se orbeşte insistenţelor experimentatorilor că “şocurile trebuie să continue”, au aplicat maximul posibil - 450 de volţi.
Experimentul Milgram pune în discuţie un număr de întrebări terifiante: Poate o persoană aparent normală să dezvolte o personalitate sadică în împrejurări nesănătoase? Este această slăbiciune a spiritului o trăsătură împărtăşită de majoritatea omenirii?
Ascultând de ofiţerul Scott
Acest fenomen a găsit o manifestare bizară în anii 1990 când un personaj cu numele de “Ofiţerul Scott” a început să sune la restaurantele fast-food din Statele Unite. Pretinzând că este un ofiţer local de poliţie şi înarmat cu informaţii cheie despre fiecare restaurant - cum ar fi numele managerilor, supervizorilor şi angajaţilor - Ofiţerul Scott a reuşit să împingă persoanele să comită acte înfiorătoare.
După ce se prezenta, într-un apel telefonic, la mcdonald’s în New Hampshire, de exemplu, ofiţerul Scott acuza o nouă angajată că a furat un portofel. El o ruga pe asistenta directorului să cheme tânăra femeie în birou. Asistenta directorului făcea întocmai şi încuia uşa biroului, ascultând devotată vocea din telefon. I se ordona asistentei directorului să dezbrace tânăra de toate hainele cu excepţia şorţului şi să caute proba: pretinsul portofel furat. Ofiţerul Scott o convinsese pe asistenta directorului că pe cealaltă linie era cu biroul companiei şi cu managerul magazinului. Asistenta chiar credea că putea auzi staţiile de poliţie în fundal, ceea ce adăuga autenticitate povestirii.
Printre zecile de alte cazuri de restaurante de-a lungul Americii, între 1995-2005, cererile Ofiţerului Scott deveneau tot mai oripilante, dar cu toate acestea, victimele lui îi urmau întotdeauna ordinele. Convinşi că ei urmau ordinele unui poliţist real, multe din victimele Ofiţerului Scott au trebuit să facă apel acuzaţiilor de sodomie, viol şi alte infracţiuni, luni mai târziu, în instanţă. Soţii/soţiile altor victime ale Ofiţerului Scott divorţau de ei după ce vedeau înregistrările de siguranţă ale consecinţelor acestor conversaţii telefonice.
O directoare a fost convinsă să-şi scoată hainele în faţa unui client despre care apelantul spusese că era suspectat comiterea de violuri. Ofiţerul Scott promitea că politia sub acoperire va intra şi va aresta clientul imediat ce acesta încerca să o molesteze. Directoarea a rămas surprinsă că poliţia nu a mai venit.
Adevăraţii detectivi de poliţie credeau că apelantul lucra de peste drum de aceste restaurante, folosind un binoclu. Mai târziu şi-au dat seama că el era un maestru al înşelăciunii. Lucrătorii restaurantelor care vorbiseră cu Ofiţerul Scott spuneau că era neobişnuit de convingător şi că stăpânea tonul calm şi autoritar al unui ofiţer de poliţie adevărat. Ştia multe despre locurile unde suna şi folosea adesea jargonul poliţiei.
Un gardian a fost mai târziu identificat ca fiind infamul ‘Ofiţer Scott’ după ce politia l-a văzut pe înregistrarea pe o casetă de siguranţă la Wal-Mart, cumpărând cartela telefonică folosită în planul său coercitiv. Avocatul unuia din victimele sale îl descriau ca fiind "un ciudat care se juca de-a Dumnezeu". Totuşi, în ciuda repetatelor sale instigări nu a fost niciodată acuzat de vreo infracţiune.
Mulţi specialişti cred că în timpul Revoluţiei Culturale comuniste, în timp ce mulţi chinezi distrugeau monumente sacre sau îi ucideau pe aşa-numiţii "duşmani ai poporului", personalităţile lor deveniseră distorsionate. Aceşti oameni nu mai erau indivizi cu raţiune ci automate fără gândire sub comanda totală a unui regim autoritar.
Dar acest comportament nu este izolat în China maoistă. De fapt, se pare că dictatorii din toată lumea sunt conştienţi de acest fenomen psihologic şi l-au folosit în mod repetat în avantajul lor. Unii pot controla populaţia cu o astfel de "îndemânare" încât chiar şi cei iniţial sceptici îşi supun voinţa în faţa ideologiei perverse şi atot-cuprinzătoare. Acest fenomen este ceea ce Phillip G. Zimbardo numeşte "efectul Lucifer".
În cartea sa din 2007, "Efectul Lucifer: înţelegând cum oamenii buni se transformă în oameni răi”, Zimbardo explorează transformarea pe care o suferă un individ când întâlneşte o influenţă perversă.
În 1971, Zimbardo a inventat controversatul experiment Stanford Prison, în care studenţi obişnuiţi din colegii erau desemnaţi cu roluri fie de prizonieri fie de gardian. Experimentul era destinat să fie un proiect de două săptămâni, însă Zimbardo a trebuit să întrerupă experimentul după numai 6 zile pentru că “gardienii deveniseră sadici şi prizonierii deveniseră depresivi arătând semne de tensiune extremă.”
Cu toate acestea, el recomandă că influenţele externe nedoritele asupra comportamentului nostru pot fi contracarate prin acte de curaj. “Fiecare dintre noi are trei posibilităţi: să fie pasivi şi să nu facă nimic, să se transforme în rău, sau să devină eroi. Îi admir pe acei eroi obişnuiţi, oameni normali care fac lucruri extraordinare.”, scrie Zimbardo.
Examinând cu atenţie cât de oripilantă poate fi degenerarea naturii umane, Zimbardo a ajuns să admire indivizii care au reuşit să-şi urmeze strâns principiile morale şi să fie atenţi la forţele exterioare, care dealtfel pot împinge o persoană să lucreze împotriva conştiinţei sale. Lucrarea sa recentă se referea la ceea ce el numeşte “imaginaţie eroică”, apreciind indivizii care sunt capabili să-şi menţină fibra morală în situaţii traumatice şi să se împotrivească autorităţilor nedrepte.
