Europa şi criza partidelor: politica fără lider

De la sfârşitul secolului XX, Europa partidelor nu mai pare capabilă să producă lideri politici autentici. A devenit o amintire epoca unor Mitterrand, Kohl, Gonzalez: oameni dotaţi cu claritate de viziune şi încredere în ei înşişi, cu capacitate de comandă şi convingere. În chiar momentul în care echilibrul european şi întreaga construcţie a UE trebuie să înfrunte cea mai mare criză a lor, se trezesc că trebuie să facă acest lucru fără un ghid, este de părere reputatul editorialist Ernesto Galli della Loggia, semnatarul editorialului publicat duminică de Corriere della Sera.

Lipsa unor figuri de lideri politici este unul dintre simptomele cele mai evidente ale diminuării sferei politice europene, ca urmare a pierderii de suveranitate de către state. Atunci când o parte tot mai mare din lucrurile care contează cel mai mult şi care anterior s-au aflat în mâinile politicii şi prin urmare ale alegătorilor, sunt stabilite acum de globalizare sau de pieţele financiare, sau sunt decise de birocraţiile 'unioniste' de la Bruxelles, sau sunt supuse permisiunii unor instanţe colective (summituri, G8, G20) - şi întotdeauna mai mult sau mai puţin necritic acceptate de guverne -, atunci este inevitabil ca politica naţională să-şi piardă alături de orice simţ de sine, chiar orice capacitate de a se afirma pentru ceea ce este: cadrul electiv de conducere publică şi al celor care-l exercită. Acolo unde există puţine lucruri de decis, este greu de crezut că ar exista cineva cu adevărat capabil să conducă.

Criza instrumentului partid nu este decât un efect al acestei crize a politicii ca decizie şi comandă.

Democraţiile europene, ca toate societăţile de acest tip, tocmai din cauza amplitudinii articulate şi autonomiei centrelor de decizie, care este caracteristica lor, au nevoie de un loc ultim vital de coordonare, de impulsionare şi de comandă. Cu alte cuvinte de un lider, în pofida vorbăriei depreciative privind 'personalizarea'.

Personalizarea - care a existat dintotdeauna - apare foarte reprobabilă numai atunci când priveşte lideri care sunt în realitate nişte ''pitici''. Atunci când se referă la lideri autentici nimeni nu o remarcă şi cu atât mai puţin nu o condamnă. Nimeni nu s-ar gândi, de exemplu, să condamne rolul, în felul său şi el personal şi ''leaderistic'', al unui Roosevelt sau chiar al unui Berlinguer, conchide editorialistul.