Europa se scufundă în 'schizofrenia gaziferă' (cotidianul rus Utro)

De cât gaz are nevoie, totuşi, Europa? Se pare că acest lucru nu-l ştie nimeni, nici măcar Europa însăşi, constată cotidianul rus Utro. În pofida crizei economice, a tendinţei de a renunţa la cărbune şi a dezvoltării 'energiei verzi', Europa se acoperă în continuare de gazoducte şi continuă să proiecteze terminale pentru gaz lichefiat. De altfel, şi Rusia a decis să construiască încă un gazoduct spre Uniunea Europeană (UE).

Există deja două tronsoane ale gazoductului 'North Stream', cu o capacitate comună de 55 miliarde de metri cubi pe an, şi mai sunt în curs de proiectare tronsonul trei şi patru (unul dintre acestea spre Marea Britanie), ceea ce va dubla capacitatea gazoductului de la Marea Baltică.

De asemenea, a început construcţia gazoductului 'South Stream', cu o capacitate de 63 miliarde de metri cubi, iar săptămâna trecută Vladimir Putin i-a ordonat companiei 'Gazprom' să resusciteze proiectul celei de-a doua ramuri a gazoductului 'Yamal-Europa', ceea ce înseamnă alte 15 miliarde de metri cubi.

Astfel, în cazul realizării tuturor acestor proiecte, Federaţia Rusă, care anul trecut a livrat în UE 115 miliarde de metri cubi, va avea posibilitatea să-şi majoreze volumul de livrări de 2,5 ori, cu condiţia ca acest lucru să-i fie permis de baza sa de resurse şi de cererea europeană la gaz. Din păcate, a doua condiţie este departe de realizare: cererea se reduce, subliniază Utro.

În afară de aceasta, spre Europa se îndreaptă nu doar gazoducte ruseşti, continuă cotidianul menţionat, care precizează că până la sfârşitul anului Azerbaidjanul şi Turkmenistanul intenţionează să semneze cu UE toate documentele necesare pentru realizarea 'Coridorului sudic de gaze', ce prevede livrarea de gaz caspic şi central-asiatic pe piaţa europeană, tranzitând teritoriul Turciei.

Sunt gata de realizare proiectele gazoductelor Trans-Anatolia, Nabucco-West şi Trans-Adriatic. Planuri privind construcţia de gazoducte spre Europa elaborează demult Iranul şi statele arabe din Golf, însă acestea sunt zădărnicite de conflictul sirian şi de instabilitatea din Irak.

Se construiesc în mod activ gazoducte şi în interiorul UE: în stadiu de realizare se află proiecte care unesc Bulgaria cu Serbia, Ungaria cu Slovacia, Polonia cu Lituania şi Cehia. Cu alte cuvinte, europenii mizează pe gaz într-o perspectivă de lungă durată.

În realitate însă, în ultimii ani UE îşi reduce încontinuu consumul de gaz. În 2012, s-au consumat cu 25 de miliarde de metri cubi de gaz mai puţin decât înainte: 460 de miliarde de metri cubi reprezintă cel mai mic nivel din ultimii zece ani. Speranţele pentru reluarea creşterii de consum sunt aproape nule, deoarece economia europeană se cufundă în recesiune şi într-o criză a datoriilor.

Totodată, volumul extracţiilor din ţările UE se reduce mai repede decât cererea la gaz: din 2010, aceasta a scăzut cu 20%. Tendinţa se va amplifica, deoarece în Olanda, unde se extrage jumătate din gazul din UE, se înregistrează cea mai mare reducere a extracţiilor. În consecinţă, cota importurilor de gaz a crescut în ultimii trei ani de 62% la 65%.

În acelaşi timp, structura livrărilor rămâne neschimbată: 80% reprezintă gazul de gazoduct, iar 20% - gazul lichefiat. Rusia deţine 25% din piaţă, Norvegia - 24%.

În pofida recentelor speranţe ale UE, o viitoare creştere a livrărilor de gaz lichefiat pe piaţa europeană nu este aşteptată. Dimpotrivă, acestea se vor reduce. În primul rând, Qatarul - principalul furnizor de gaz lichefiat - şi-a stabilizat producţia la 77 milioane de tone pe an, iar în al doilea rând creşte cererea la gaz în Asia de Est, unde se plăteşte cel mai mare preţ pentru el.

Cu toate acestea, unele ţări din UE intenţionează să construiască pe teritoriul lor terminale pentru gaz lichefiat, inclusiv Polonia, care a semnat cu 'Gazprom' acordul preliminar pentru 'Yamala-2'.

În opinia Utro, tocmai Polonia ilustrează caracterul contradictoriu al politicii energetice europene: având posibilitatea de a-şi satisface în totalitate nevoia de gaz prin importurile din Rusia, devenind chiar distribuitor de gaz rusesc în regiune, Polonia face tot posibilul pentru a scăpa de această 'oportunitate', considerând dependenţa de 'Gazprom' periculoasă.

În acest sens, Polonia este gata pentru orice: să cumpere gaz caspic prin Ucraina, să construiască un terminal foarte costisitor la Marea Baltică, să extragă gaz de şist, doar ca să reducă procentul de gaz rusesc în balanţa sa energetică. Dar iată că, în mod inopinat, Polonia semnează şi memorandumul pentru 'Yamala-2'.

În general, această atitudine este foarte 'în spiritul Europei': să oscileze între gazoducte şi gaz lichefiat, să se ferească ba de gazul rusesc, ba de energetica nucleară, să se entuziasmeze la succesele 'de şist' ale SUA, însă fără a permite reeditarea lor pe teritoriul propriu, şi mai ales să nu obosească să investească miliarde în energetica alternativă, în pofida faptului că deocamdată această 'alternativă' rămâne rentabilă doar datorită taxelor speciale 'ecologice' percepute de la populaţie.

Însă, dacă în cazul Europei comportamentul său este în mod clar iraţional, potrivit Utro, nu se ştie pe ce mizează Rusia atunci când îşi dezvoltă strategia de gazoducte în direcţie vestică. Este puţin probabil ca toate aceste proiecte să fie dezvoltate cu singurul scop de a pedepsi Ucraina, lăsând-o în totalitate fără tranzitul de gaz.

Poate că există un calcul serios al Rusiei? Poate Moscova ia în calcul prognozata oprire a Gulfstreamului, provocat de desalinizarea Atlanticului de Nord? Dacă acest curent cald va înceta să 'spele' coasta Europei, cele mai cumplite geruri siberiene vor începe să fie considerate drept ierni obişnuite. Şi atunci, rebegită de frig, UE ar putea avea nevoie de mai mult combustibil, ironizează Utro.

Desigur, un asemenea scenariu nu sună convingător, însă în opinia cotidianului rus nu există alte scenarii care să facă posibilă dublarea livrărilor de gaz rusesc în UE.