Este straniu cum lumea amestecă credinţa cu superstiţia, spune Cristian Mungiu

Filmul „După dealuri”, al regizorului român Cristian Mungiu, va fi proiectat vineri seară, la debutul celei de-a 50-a ediţii a Festivalului de la Gijon, urmând ca premiera peliculei în Spania să aibă loc pe 18 ianuarie 2013, informează cotidianul spaniol El Pais.

În urmă cu două decenii a fost filmul chinez, apoi a venit vremea celui iranian, iar acum cireaşa de pe tortul festivalurilor vine din partea creatorilor de filme români şi filipinezi. Iar între aceşti români, o figură se ridică peste toate celelalte, cea a lui Cristian Mungiu (Iaşi, 1968), comentează El Pais. Cu filmul său precedent, „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”, el a obţinut premiul Palme d'Or la Cannes, în 2007. Anul acesta a revenit în competiţia Croazetei cu 'După dealuri', cu care a obţinut premiul pentru cel mai bun scenariu, iar cele două protagoniste şi-au împărţit premiul pentru cea mai bună actriţă.

La proiecţia de vineri seara va fi prezent Mungiu însuşi, care îşi va apăra creaţia ţesută cu grijă cum doar marii maeştri ştiu să o facă. „După dealuri” tranzitează între dramă şi teroare pură, bulversând spectatorul care asistă la vieţile celor două prietene - crescute amândouă la orfelinat - şi care se reîntâlnesc la o mănăstire ortodoxă, una fiind convinsă de viaţa sa cucernică, iar cealaltă întorcându-se din Germania pentru a-şi salva prietena de ceea ce consideră că este o sectă.

Cristian Mungiu, care de obicei apare îmbrăcat în negru, vorbeşte într-o engleză perfectă, suavă şi educată ca şi felul său de a fi. Îi place să treacă de la film la politică, iar de acolo la studiul social, motiv pentru care nu refuză niciun subiect de conversaţie, cum ar fi, de exemplu, cel al puterii preoţilor asupra societăţilor actuale. „Ca şi în cea spaniolă, nu-i aşa?” - notează Mungiu. Într-adevăr. 'Pe de-o parte în filmul meu arăt ceea ce înseamnă religia pentru fiecare dintre personajele mele şi prefer să nu judec pe nimeni. Pe de altă parte există anumite societăţi europene unde se remarcă o creştere în importanţă a liderilor religioşi care exercită o putere de facto. Mulţi oameni se laudă azi că sunt credincioşi. Când în ţara mea a căzut comunismul, în 1990, biserica a profitat (de moment) pentru a ocupa acest spaţiu de conducere. Merită studiat acest lucru: populismul folosit de biserică pentru a ocupa poziţii în organigrama statului', spune el.

„În prezent, 90% din compatrioţii mei se declară creştini ortodocşi, însă acum 20 de ani nimeni nu se gândea la asta. Părerea mea? Cred că este o credinţă superficială, iar când comunismul este urmat de două decenii de sărăcie, se creează terenul prielnic”, subliniază Mungiu. Într-o secvenţă din film, stareţul mănăstirii spune că el nu a plecat niciodată din România, de ce să fi plecat? Ceea ce poate suna a rasism. „Nu este mare deosebire între această gândire şi cea a unor lideri xenofobi din Est, care consideră Occidentul sursă a tuturor relelor. Este triumful lipsei de raţiune. Este straniu să vezi cum oamenii amestecă credinţa cu superstiţia. Fata care se întoarce din Germania nu are de ce să fie mai puţin credincioasă, pur şi simplu ea vrea să o salveze pe prietena ei de această lipsă de raţiune. Superstiţia este mult mai puternică decât credem în viaţa noastră cotidiană. În orice ţară”, asigură Mungiu.

Ceea ce nu înseamnă că Mungiu crede în puterea cinematografiei de a schimba realitatea. „Aceasta ar fi un idealism derivat dintr-o gândire naivă. Văd că cinematografia încă mai încearcă să-i înveţe pe oameni unele comportamente cu cele mai bune intenţii. Dar (o astfel de atitudine) înseamnă să nu înţelegi nici cum funcţionează oamenii, nici filmele. Nu sunt puse în discuţie valorile lor educative pentru copii, dar înainte de a îndoctrina este mai bine să prezinte, pentru a lăsa spectatorul să tragă propriile concluzii. Îmi place să filmez persoane în momentele în care iau decizii fundamentale în viaţa lor - precum avortul în „4 luni, 3 săptămâni, 2 zile”, ceea ce nu înseamnă că le iau partea, sau că îi judec. Cum poate îndrăzni cineva ca în numele credinţei să judece sau să dispreţuiască pe cineva?”, se întreabă Mungiu. Lucru valabil şi când este întrebat despre deciziile luate de cele două personaje principale. „Poate spune cineva ce este bine şi ce este rău? Eu cu siguranţă nu”.

Mungiu nu reneagă credinţa şi acea nevoie de legături spirituale a omenirii, în paralel cu abordarea unor teme mai banale, precum realizarea cinematografică: în multe momente, el filmează până la zece personaje odată vorbind în planuri diferite, fără ca spectatorul să piardă şirul. „A fost o decizie de stil luată de la început. Să nu ne pierdem în detalii, să nu mişcăm camera, şi ca publicul să aleagă. Am recreat în întregime mănăstirea pentru a putea plasa camera acolo unde am vrut. Nu există gros planuri. Nu există zoom-uri. Am filmat foarte mult şi am complicat oarecum filmarea, dar dacă nu făceam asta, nu avea niciun sens”, conchide cineastul român.