Eşecul diplomaţiei

Cel mai vechi Chinatown din lume nu se află în New York sau San Francisco şi nici chiar în Yokohama. Este în Manila, un fapt care reiese de multe ori atunci când Beijing-ul vorbeşte despre legătura sa de lungă durată cu insule care se află la aproximativ 1000 de km către sud-est. Aşa că nu este de mirare ca Beijing-ul a fondat trei Institute Confucius în Filipine.

Schimburile comerciale dintre cele două ţări se extind şi ele rapid. În 1996, China nu facea parte din topul celor zece parteneri comerciali ai Filipine. Astăzi, cu volumul comerţului de 30 miliarde de dolari, China a devenit numărul trei. După o serie de discuţii în Beijing în 2011, cele două părţi au convenit să dubleze această cifră în 2016, ceea ce ar ridica China pe prima poziţie.

Însă odată cu toate aceste beneficii în Filipine a apărut şi "puterea necoercitivă" a celor de la Beijing. China are institute Confucius prin toată Asia - şapte în Indonezia, nouă în Australia, 12 în Japonia şi 17 în Coreea de Sud.

S-ar părea, din această scurtă descriere, că diplomaţia chineză a avut un foarte mare succes în Filipine ca şi în restul Asiei. Dar aceasta este doar o faţă a monedei.

China nu s-a limitat numai la exercitarea puterii sale "soft" pentru a-şi spori influenţa în regiune. În 1994, într-o încercare de revendicare a unui teritoriu disputat în Marea Chinei de Sud, China a construit structuri pe Reciful Meiji aflat mult în zona economică exclusivă a Filipine. Manila nu a răspuns militar la provocare, dar şi-a reafirmat pretenţiile privind regiunea disputată în alte moduri, de exemplu prin organizarea unui sondaj seismic pentru a determina resursele subacvatice de petrol. Navele de patrulare chineze au încercat să interfereze cu sondajul. Drept răspuns, Manila a reţinut pescarii chinezi care operau în zonă, iar China s-a răzbunat printr-un embargo asupra bananelor filipineze.

Deşi China nu şi-a afirmat pretenţiile asupra Mării Chinei de Sud printr-o forţă militară copleşitoare, retorica sa poate fi destul de neplăcută. Conceptul Beijingului privind suveranitatea Chinei de-a lungul a 9 linii de demarcaţie ce formează un U, muşcă bucăţi mari din Marea Chinei de Sud.

În 2012, cheltuielile militare (declarate) ale Chinei au crescut cu 11%, ajungând peste 100 miliarde de dolari. Pentru Statele Unite ale Americii care cheltuie aproximativ de şapte ori mai mult în domeniul militar, creşterea militară chineză nu reprezintă o ameninţare semnificativă. Dar pentru Filipine şi alte ţări din Asia de Sud, mărirea bugetului militar chinez a contribuit la o cursă majoră a înarmării în regiune.

Folosind puterea lobby-ului, China a încercat - şi într-o bună măsură a reuşit - să-şi extindă influenţa pe nesimţite. Însă de fiecare dată când a folosit puterea coercitivă, China a realizat exact opusul. Filipine, de exemplu, s-a îndreptat brusc mai aproape de Statele Unite, încercând să găsească sprijin împotriva Chinei. Manila a negociat o dublare a finanţării militare străine din partea Statele Unite în 2012 şi şi-a făcut bazele militare mai accesibile pentru forţele americane. Iar Filipine este o ţară care a dat afară armata Statelor Unite ale Americii din bazele militare Subic şi Clark în 1991. Filipine a solicitat, de asemenea, ajutor american în cadrul organizaţiilor regionale pentru a ţine piept Chinei în chestiunea teritoriului disputat.

Marea Chinei de Sud nu este singurul loc unde puterea coercitivă a Chinei o depăşeşte şi subminează pe cea diplomatică. În prezent, China şi Japonia escaladează pretenţiile asupra insulelor Diaoyu/Senkaku. Guvernul japonez a "cumpărat" recent insulele de la un proprietar privat; China a trimis avioane pentru a monitoriza avioanele de vânătoare japoneze din zonă. Faptul că statul chinez este piaţa de export de top a Japoniei se pare că nu a părut să modereze declaraţiile de la Tokyo.

Manipularea de către China a puterii necoercitive şi a celei militare nu este o contradicţie. Abordarea Beijing-ului este de fapt copiată direct de la iniţiatorul conceptului: Statele Unite ale Americii.

În 1990, profesorul Joseph Nye de la Harvard a dezvoltat conceptul de putere necoercitivă ca modalitate de a păstra puterea SUA într-o lume în schimbare. Acesta nu propunea Statelor Unite să renunţe la puterea coercitivă. Mai degrabă, el a cerut Statelor Unite să se bazeze tot mai mult pe diplomaţie, relaţiile economice şi schimburi culturale într-un moment când se părea că forţa militară aducea beneficii tot mai reduse odată cu sfârşitul Războiului Rece.

Thomas Friedman a oficializat această abordare duală cu suplimentul său la teoria lui Nye: faptul că puterea necoercitivă a McDonald’s are nevoie de puterea coercitivă a lui McDonnell Douglas pentru a avea succes. Statele Unite ar trebui să se străduiască să-şi păstreze poziţia unipolară în lume, a susţinut Friedman, având pumnul ascuns, pentru a complementa partea ascunsă a pieţei. Abordarea Beijing-ului asupra Mării Chinei de Sud este pur si simplu o versiune asiatică a acestei strategii americane.

Pe parcursul ultimului deceniu, abordarea SUA - redenumită "putere inteligentă" din dorinţa lui Hillary Clinton - a produs unele eşecuri foarte proeminente - în Irak sub conducerea directorului de publicitate Charlotte Beers, în Africa sub conducerea dubioasă a AFRICOM, în lumea musulmană în urma celebrul discurs al lui Barack Obama la Cairo. În fiecare dintre aceste cazuri, puterea coercitivă a SUA a subminat obiectivele puterii sale necoercitive. Irakienii nu au fost entuziasmaţi de reviste noi finanţate de americani, atâta timp cât soldaţii americani erau o forţă de ocupaţie.

Africanii care primeau ajutor umanitar de la angajaţii ONG-urilor însoţiţi de soldaţi americani s-au îngrijorat cu privire la scopul final al unui program de asistenţă desfăşurat sub conducerea Pentagonului. Nu în ultim rând, deşi musulmanii au ovaţionat cuvintele preşedintelui Obama de la Cairo, au privit cum atacurile dronelor au continuat să facă "daune colaterale" de vieţi civile, marea majoritate fiind musulmani.

Washingtonul a fost reticent în a-şi reevalua "puterea necoercitivă", când aceasta pare atât de fragilă faţă de cea militară, dominantă. Analizând eşecurile evidente ale eforturilor militare ale chinezilor din Asia, liderii americani ar putea învăţa câteva lecţii despre strategie. Alte ţări din Asia care aspiră să cultive atât puterea coercitivă cât şi pe cea necoercitivă - Japonia, Coreea de Sud - ar trebui, de asemenea, să noteze: foarte rar le puteţi avea pe amândouă.

John Feffer este colaborator la Open Society în Europa de Est. El este director la Foreign Policy in Focus. Publicat prin bunăvoinţa Foreign Policy in Focus (fpif.org).