Aliaţii SUA, îngrijoraţi de focalizarea celui de-al doilea mandat al lui Obama pe puterea economică, nu pe intervenţionism

În cel de-al doilea mandat al lor, mulţi preşedinţi americani au decis să se afirme pe scena mondială. Richard Nixon a iniţiat deschiderea faţă de China, Bill Clinton a devenit obsedat de procesul de pace din Orientul Mijlociu, iar George W.Bush a fost implicat în procesul războaielor din Orientul Mijlociu. Este clar însă că Barack Obama intenţionează să fie o excepţie de la această regulă, scrie comentatorul Gideon Rachman de la Financial Times.

În discursul său inaugural la cel de-al doilea mandat, Obama a dedicat foarte puţin timp lumii exterioare. Este clar că vrea ca moştenirea lui să fie internă. Controlul armelor, reforma imigraţiei, echilibrul fiscal, redresarea economică - acestea sunt priorităţile sale.

În privinţa afacerilor externe, se pare că cel mai mare obiectiv al lui Obama este de a fi preşedintele care îi aduce acasă pe soldaţii americani. El a declarat ferm că 'un deceniu de război se încheie acum'. A încheiat conflictul din Irak în primul său mandat şi intenţionează retragerea SUA din Afganistan în al doilea mandat.

Acţiunile lui Obama sunt la fel de grăitoare ca declaraţiile lui. A intervenit fără tragere de inimă în Libia, iar atitudinea SUA de evitare a implicării depline în conflict a dat naştere frazei de acum celebre 'a conduce din spate'. Decizia preşedintelui de a-l numi pe Chuck Hagel la conducerea Pentagonului sugerează că rămâne instinctiv anti-intervenţionist.

Hagel s-a opus operaţiunii din Libia şi creşterii efectivelor în Afganistan şi a făcut clar că este extrem de sceptic cu privire la o lovitură militară împotriva Iranului. Faptul că unii văd actualul haos din Mali drept un produs indirect al răsturnării lui Gaddafi nu va face decât să întărească poziţia prudentă a ''hagelianilor'', care susţin că şi intervenţiile de succes au adesea consecinţe periculoase neprevăzute.

Efectele unei Americi mai puţin intervenţioniste ar putea fi dramatice pentru restul lumii, susţine analistul. Liderii europeni, care o mare parte din anii Bush s-au plâns de activismul american sunt acum în mod ironic îngrijoraţi de contrariu - SUA rămân pe margine şi lasă problemele să se agraveze.

Siria este primul exemplu. Reticenţa Americii de a interveni acolo este palpabilă iar fără ca SUA să-i solicite şi să-i sprijine, europenii mult mai slabi nu se vor implica. Totuşi, situaţia se deteriorează rapid, atât în termeni strategici cât şi umanitari. Există în prezent peste 60.000 de morţi, iar forţele jihadiste câştigă teren în rândul opoziţiei faţă de Bashar al-Assad. Adevărul stânjenitor este că micul Qatar are mai multă influenţă în teritoriu decât SUA sau NATO.

Siria este un memento al disconfortului că geopolitica are oroare de vid. Dacă Occidentul este incapabil să ajute la restabilirea ordinii într-o situaţie anarhică, vor apărea alte forţe - fie că este vorba de jihadiştii din Mali sau de resurgenţa talibanilor în Afganistan.

Americii îi convine ca o putere europeană să conducă operaţiunea din Mali. Dar SUA nu au autorizat niciun sprijin militar pentru francezi. Dacă Franţa dă de necaz, americanii vor rămâne reticenţi în a desfăşura mijloace militare pentru a-i ajuta. Unii şi-ar putea aminti că sprijinirea unei operaţiuni militare franceze împotmolite a absorbit America în Vietnam. Franţa ar putea privi, în schimb, spre partenerii din UE, dar bugetele apărării se reduc în întreaga Europă - aşa cum nu încetează să avertizeze americanii. Este posibil ca Occidentul să constate că e pur şi simplu incapabil să mobilizeze resurse pentru a aborda ameninţările jihadiste din Africa de Nord şi de Vest.

Este deja clar că în al doilea mandat Obama, bugetul Pentagonului va scădea iar America va căuta să-şi reducă, mai degrabă decât să-şi extindă, angajamentele externe. Drept rezultat, Obama se confruntă cu acuzaţiile că organizează o retragere din măreţia americană. El are însă un răspuns perfect coerent la această acuzaţie. Baza puterii americane în lume este puterea economiei sale interne. Dacă nu va pune pe primul loc 'edificarea naţiunii acasă', rolul de lider mondial al SUA se va afla pe fundaţii putrede. În plus, americanii s-au săturat de războaie străine şi vor ca preşedintele să le amelioreze traiul de acasă.

Problema legată de ambiţia lui Obama de a se focaliza asupra reformei economice şi sociale nu este că obiectivul e nedemn, ci nerealist. Ar fi extrem de convenabil dacă lumea s-ar calma pentru o vreme. Totuşi, crizele internaţionale sunt inevitabile şi chiar o administraţie precaută şi neintervenţionistă, ar putea fi atrasă în ele.

În ultimii ani, Orientul Mijlociu a fost cel care a tins să declanşeze astfel de evenimente, iar Iranul rămâne un candidat evident în al doilea mandat al lui Obama. Dar criza cea mai mare şi mai periculoasă dintre toate ar putea fi procesul din Asia de Est, unde discuţia despre război între Japonia şi China a crescut la niveluri periculoase în disputa acestora privind insulele Senkaku-Diaoyu. SUA au trimis deja o serie de misiuni de urgenţă pentru a încerca să calmeze lucrurile, dar au făcut clar şi că un atac chinez va declanşa garanţia de apărare a Americii pentru Japonia.

Pentru Obama, dedicat cum este reformei sociale de acasă şi încheierii războaielor străine, pare aproape de neconceput că ar putea conduce America într-un conflict cu China. Dar riscul, deşi mic, este acolo, notează analistul.

Preşedintele şi-ar putea aminti că unul dintre eroii săi, Franklin Roosevelt, a fost şi el ales pentru a salva economia americană într-o perioadă de criză şi şi-a petrecut primii ani în funcţie impunând reforme sociale majore. Totuşi, FDR şi-a încheiat mandatul ca preşedinte de război. I s-ar putea întâmpla şi lui Obama, nu exclude analistul.