Doctor, fost pacient Covid: Un tânăr medic era nevoit să aleagă între doi pacienţi în stare gravă

(Getty Images)

Un medic care a trecut prin coşmarul unei infectări cu Covid soldată cu simptome şi spitalizare relatează, într-o lungă postare pe Facebook, că spitalele sunt pline la capacitate maximă, medicii abia mai fac faţă îngrijind pacienţi şi uneori sunt puşi în situaţia îngrozitoare de a alege pe cine conectează la oxigen.

Medicul Mihai Caşu povesteşte că a asistat personal la un astfel de moment dramatic când un medic tânăr a fost nevoit să aleagă între doi pacienţi în stare gravă, deoarece avea un singur aparat disponibil pentru compensare respiratorie.

"Nu mai existau în spital suficiente aparate de asistare a respiraţiei pacienţilor. Am fost martor, în salonul meu, la o chestie extraordinar de intensă şi răscolitoare din punct de vedere emoţional. Un tânăr medic de gardă care era nevoit să aleagă între doi pacienţi în stare gravă, deoarece nu mai avea nici un loc pe ATI şi doar UN SINGUR aparat de CPAP disponibil, fără de care pacienţii care aveau saturaţii de oxigen sub 70% nu puteau să se compenseze respirator."

În aceste condiţii, medicul ţine să atragă atenţia că dezinformarea răspândită de coronasceptici, postările prin care gravitatea pandemiei este negată sunt un pericol uriaş.

"De la început vreau să mă adresez acelora dintre voi care sunteţi încă sceptici cu privire la prezenţa, răspândirea sau gravitatea acestui virus teribil care ne dă peste cap existenţa. Mă simt obligat moral să fac acest lucru pentru că văd prea mulţi oameni care postează materiale care dezinformează şi incită la nerespectarea măsurilor de siguranţă recomandate sau impuse de către stat.

Este un pericol uriaş pentru foarte mulţi oameni din preajma voastră.

În data de 3.11.2020 am primit confirmarea că sunt pozitiv la testul Real-time PCR COVID-19 şi, pentru că deja aveam simptome caracteristice, m-am prezentat la spital. Am fost evaluat şi după efectuarea unui CT pulmonar am aflat că, deşi simptomatologia era relativ puţin exprimată clinic, iar analizele de laborator în limite acceptabile pentru această infecţie, plămânii îmi erau afectaţi în proporţie de 40%, motiv pentru care am fost internat imediat.

Toţi colegii de salon care erau prezenţi în acea zi, precum şi cei care aveau să se perinde prin salon, erau victime colaterale ale diverşilor membri ai familiei lor, majoritatea tineri, care erau şi ei bolnavi, însă cu forme uşoare sau moderate pe care le gestionau la domiciliu. Toţi aceşti pacienţi erau victimele apropiaţilor. Oameni care nu au nici o vină ci doar simplu fapt că s-au întâlnit cu prietenul, familia sau alte persoane infectate care nu credeau în existenţa virusului, respectiv nu ştiau că sunt purtători.

Să nu credeţi că cifrele sunt umflate de autorităţi, toate spitalele sunt pline, la capacitate maximă. Fiecare pat din care te ridici să pleci acasă este ocupat în cel mai scurt timp, fără a exista timpul necesar dezinfecţiei şi pregătirii de către infirmiere. Mai mult, în ultimele zile de internare, pentru că am stat 14 zile, se întâmpla un fenomen mult mai grav, la fel de ignorat sau răstălmăcit de mulţi „postaci” de pe mediile sociale.

Nu mai existau în spital suficiente aparate de asistare a respiraţiei pacienţilor. Am fost martor, în salonul meu, la o chestie extraordinar de intensă şi răscolitoare din punct de vedere emoţional. Un tânăr medic de gardă care era nevoit să aleagă între doi pacienţi în stare gravă, deoarece nu mai avea nici un loc pe ATI şi doar UN SINGUR aparat de CPAP disponibil, fără de care pacienţii care aveau saturaţii de oxigen sub 70% nu puteau să se compenseze respirator.

Nu puteam decât să asist neputincios la drama psihologică a acestui medic, pus într-o postură imposibilă de neglijenţă a atât de multor oameni. Cine eşti tu să decizi asupra dreptului de a trăi a unui pacient? Nu contează că e bătrân, tânăr, mai grav sau mai puţin grav!!!! Mă cutremură ideea de a fi vreodată pus în situaţia colegului meu, să ştiu că trăiesc tot restul vieţii cu conştiinţa încărcată. Şi era obligat, în situaţia respectivă, să ia o decizie pentru a salva măcar o viaţă.

Poate că ar trebui că mai multă lume care trece prin asemenea evenimente să spună public cum se petrec lucrurile şi cum este starea din spitale, atât pentru ei ca pacienţi cât şi pentru personal.

Da, personalul este uneori insuficient, neorganizat, nepregătit la cele mai înalte standarde pentru a trata infecţii virale, nu răspund imediat nevoilor pacienţilor, sau nu aşa cum ne-am aştepta noi (incluzându-mă aici şi pe mine), dar trebuie să ştiţi că sunt şi ei oameni, că sunt mereu expuşi riscului infectării, în ciuda măştilor şi vizierelor. Cea mai mare parte dintre pacienţi tuşesc direct asupra personalului medical în cursul manoperelor diverse (de la administrare de tratament şi până la igienă) şi unul câte unul vor cădea în faţa acestui asalt. Sunt obosiţi, tracasaţi, costumaţi din cap până în picioare câte 12 ore/zi, şi asta în timp ce unii protestează că nu suportă masca în locurile publice?! Cine să îi înlocuiască pe oamenii în alb? Nimeni! Nu se mai poate respecta nici un normativ cu privire la numărul de asistente, infirmiere şi medici per număr de pacienţi. Nu mai sunt suficienţi specialişti, iar cine crede că o să iei un dermatolog, sau oricare alt medic din specialităţile care nu sunt apropiate de infecţionişti, pneumologi, cardiologi, internişti, să îngrijească un caz grav de Covid este de pe altă planetă. Nu e aşa uşor cum pare din spatele monitorului calculatorului. Şi asta am trăit-o pe pielea mea.

În primele 10 zile de internare nu am reuşit să dorm practic deloc, până la un nivel de oboseală pe care nu l-am crezut vreodată posibil de atins în toată viaţa mea. Saturaţiile mici de oxigen mă făceau să fiu mereu alert, anxios, la modul cel mai fizic, mai visceral, indiferent de modurile de abordare ale situaţiei pe care mi le furniza raţiunea, mai ales prin prisma pregătirii de psihiatru.

Să fiu sincer, nu m-a ajutat foarte mult. Am trăit plenar toată gama de emoţii pe care toţi pacienţii de prin salon mi le împărtăşeau, şi pe care încercam să le ameliorez. Era mai uşor să-i ajut pe ei decât pe mine. Toţi colegii de salon, fără excepţie, aveau o afectare a somnului şi să ţinem seama de faptul că se încearcă evitarea administrării oricărui alt medicament în afara protocolului terapeutic. Aşa că Melatonina a devenit un ajutor extrem de util pentru unii.

Chiar şi cei care evoluau favorabil sub tratament erau afectaţi frecvent de efectele secundare ale antiviralelor, la fel ca mai toată lumea, adică greţuri, diaree, oboseală, inapetenţă şi multe alte simptome supărătoare. Cei care, ca şi mine, au evoluat nefavorabil, mai puneau pe listă o multitudine de gânduri negative, de stări de anxietate, o copleşitoare stare de neputinţă în faţa evoluţiei bolii, toate cumulând-se cu lipsa tot mai pregnantă de somn. Iniţial am crezut că e imposibil să dormi o noapte cu canula de oxigen la nas, pentru că erai mereu preocupat să nu se deplaseze, să nu dormi pe spate, să nu ..., să nu ..., până renunţai să mai încerci să adormi şi doar zăceai în pat.

Am văzut că mulţi pacienţi care aparent evoluau binişor sau staţionar, prezentau o deteriorare în ziua 7-10, iar când a fost rândul meu, în ziua a 7-a, m-am trezit că tratamentul antiviral iniţial (Kaletra) nu izbutise să oprească virusul, care reuşise să mai ronţăie încă 10% din plămâni. Şi în urma unui CT de control şi a analizelor de sânge, m-am trezit catapultat în 40 de minute pe o secţie de semi-ATI, pe ultimul loc disponibil. Nu-mi venea să cred că mi se întâmpla aşa ceva, nu mă simţeam chiar aşa rău, în ciuda saturaţiilor mici. Nu acceptăm situaţia, nu reuşeam să gestionez senzaţia iminentă de pericol, mai ales că înţelegeam că ajunsesem în anticamera ATI-ului, de aici urma intubarea, iar eu nu eram străin de şansele mici ale celor care ajung ventilaţi mecanic pe ATI.

Când am ajuns pe secţie, m-am trezit în faţa unui aparat de ventilaţie la care era conectată o mască de CPAP, cea mai eficientă formă de ventilaţie neinvazivă. A fost o adevărată aventură să găsească o mască pe măsura mea. A fost să fie una singură, un număr mai mic, dar era mult mai bună decât prima, care a fost imposibil de suportat. Am avut, se pare, noroc că un alt pacient nu suportase masca şi refuzase procedura.

Am înţeles, de la colegii de pe secţie, că până la 30% dintre pacienţi se panichează sub această mască şi, foarte frecvent, refuză să o utilizeze. După ce mi-au ataşat-o, am înţeles imediat de ce. E una dintre cele mai stranii şi anxiogene stări pe care o poţi încerca, să-ţi controleze respiraţia un aparat care îţi dictează cât şi când să inspiri şi să expiri. Am reuşit cu greu să mă „împac” cu masca şi am reuşit să o suport, înţelegând importanţa ei, aproape 16 ore, într-o stare dintre cele mai proaste resimţite vreodată. A fost cea mai grea zi din toate cele 14 petrecute în spital.

Au fost momentele în care am fost aproape gata să cedez psihic în faţa disperării, a neputinţei, a revoltei care te cuprinde în faţa unei boli atât de parşive. Gânduri de genul: „De ce? De ce eu? De ce numai eu? De ce nu am reuşit să evit?” te frământă continuu. Dispoziţia este la cote minime şi nu mai ai aproape nici un punct de sprijin. Doar gândul la cei dragi şi mesajele prieteniilor mei m-au ţinut pe linia de plutire. Aş fi dat orice să adorm măcar câteva secunde dar aparatul mă trezea imediat ce îmi modificăm ritmul respiraţiilor impus de către el.

Mă gândeam, inevitabil, că s-ar putea ca tratamentul antiviral nou (Remdesivir) pe care fusesem pus în acea zi să nu funcţioneze, că nu voi mai apuca să-mi văd familia şi prietenii. Nu cred că pesimismul meu era împărtăşit de către medici, care au fost foarte suportivi, dar în mod cert eu eram în mijlocul acestui pesimism. O veritabilă furtună depresivă pe care mă chinuiam să o gestionez, pe care o mai îndepărta doar suferinţa produsă de masca aceea chinuitoare.

Ştiam că minim 20% dintre cei infectaţi cu Covid prezintă ulterior o tulburare psihiatrică din sfera anxietăţii sau depresiei, dar atunci am înţeles plenar de ce. Şi nu cred că pot uita complet vreodată acea stare.
După două zile chinuitoare în care am petrecut ore aparent interminabile sub acea mască, tratamentul a început să îşi facă treaba şi încet-încet am fost trecut pe metode mai „soft” de asistare a respiraţiei, pe măsură ce saturaţiile de oxigen erau tot mai aproape de limitele acceptabile.

În cele din urmă, după 3 zile interminabile, am fost înformat că dacă ultimul Astrup urma să fie ok voi fi transferat înapoi într-un salon obişnuit, fapt care s-a şi întâmplat, intrând ulterior pe o pantă lent ascendentă de ameliorare generală.

În prima noapte petrecută în salonul vechi (am avut norocul să fiu dus înapoi în salonul iniţial) am avut parte de primele ore de somn, chiar dacă nu erau mai mult de 45-60 minute continuu, dar au fost cele mai grozave ore de somn de până atunci.

Mi-am regăsit doi colegi de salon care au plecat acasă amelioraţi (chiar dacă şi ei cu plămânii praf), au venit cazuri noi, foarte mulţi oameni de la 50 de ani în sus, cu multe afecţiuni, toţi fiind părinţii cuiva bolnav de Covid cu o formă uşoară. Toţi aparţinători sunau îngrijoraţi şi cu conştiinţa încărcată, să vadă dacă sunt bine, dacă se vor întoarce acasă. Nimeni nu-ţi poate garanta nimic!

Medicii fac tot ce pot, dar medicina nu a rezolvat încă acest puzzle Covid ca să poată da răspunsuri categorice, aşa că stai şi te rogi să fie totul bine.
În cele din urmă, după 14 zile chinuitoare, după ultimele 2 zile petrecute în acelaşi salon cu un pacient care trăia exact ce trăisem eu pe secţia de semi-ATI (masca CPAP, desaturări) şi care nu mai avea loc pe secţia potrivită, am fost externat, spre fericire mea şi a familiei mele.

Ultimele zile le-am petrecut acasă, cu un ochi la pulsoximetru, cu altul căutând metode de recuperare respiratorie a plămânilor afectaţi în proporţie de 50%. Nu reuşeam să înţeleg de ce saturaţiile fluctuau de la o secundă la alta, de la 97 la 93 şi la loc, până când o prietenă mi-a spus să las pulsoximetrul la o parte şi să mă pun pe recuperare. Asta am făcut.

Am petrecut restul timpului făcând-mi un veritabil Mind Reset, o acţiune pe care am gândit-o îndelung împreună cu colegii mei în ultimul an şi pe care nu aş fi crezut nici în ruptul capului că o voi aplica pe mine. Realitatea e mereu în schimbare şi nu ne rămâne de făcut decât să acceptăm, să gândim, să acţionăm şi să mergem mai departe. Mai tari, mai adaptaţi, mai aproape de realitatea în care trăim.

Un ultim mesaj simt că trebuie să mai transmit, tuturor celor care, prin neglijenţa lor, vor umple spitalele şi statisticile medicale. Să nu uitaţi că toate cadrele medicale implicate în această luptă sunt de fapt de partea voastră, ei nu sunt responsabili de condiţiile din spitale, nu sunt responsabili de lipsa paturilor ATI, de lipsa materialelor, de lipsa personalului de pe secţii. Sunt tot mai puţini, mai expuşi, mai obosiţi şi mai aproape de limita la care cedează şi ei psihic. Nu-i mai acuzaţi fără rost, nu-i mai jigniţi, poate veţi fi şi voi acolo, cândva, pe patul de suferinţă, aşteptând ca cineva să facă minuni pentru voi, dar s-ar putea să fie prea epuizaţi, tot din cauza voastră.

Eu unul le mulţumesc tuturor medicilor, asistentelor şi infirmierelor de la Spitalul Clujana care m-au ajutat să trec peste această furtună. Să fiţi sănătoşi şi să rezistaţi până la capăt.

Iar pentru voi, cei care aţi trecut la rândul vostru prin asemenea experienţe traumatizante, vă sfătuiesc să nu pierdeţi nici un minut plângând-vă de milă. Soluţia stă în voi. Sunteţi singurii care aveţi puterea să schimbaţi ceva la voi, prin conştientizare, muncă şi perseverenţă.", scrie medicul în postarea de pe Facebook.