Despre suferinţă e greu să povesteşti (II)

Reporterul: Vă rugăm să ne povestiţi în continuare din experienţele trăite şi suferinţele îndurate în primii ani ai comunismului din România.

Paul Andreescu: La Gherla activa unul din mării criminali ai acestei ţări, un comandant care putea să te omoare oricând. Primea pe fiecare om care intra în Gherla cu un discurs: “Aici este Gherla şi cine intră aici nu mai iese decât cu picioarele înainte”. Pentru că nu puteam să mă supun, la Gherla eram considerat unul dintre recalcitranţi.

Totuşi am avut noroc şi am reuşit să scap din Gherla în 1959 şi m-au dus la muncă - iar acolo am cunoscut iadul pe pământ. Era ceva inimaginabil. În Deltă am dormit pe un bac pe jos în timpul iernii. L-am numit Bacul Morţii pentru că ce se întâmpla acolo întrecea orice închipuire omenească. Ne duceau să tăiem stuf şi îngheţa totul pe noi, astfel încât eram plini de promoroacă. Ne băteau şi eram ţinta câinilor pe care îi asmuţeau pe noi, iar soldaţii ne ameninţau. Ne întrebam ce au făcut din poporul ăsta, pentru că şi soldaţii voiau să tragă în noi, deoarece pentru un deţinut împuşcat primea o permisie de 15 zile şi o tresă pe umăr şi se ducea soldatul fruntaş acasă şi stătea 15 zile pentru că împuşcase un „bandit”, cum ni se spunea atunci. Acum nimeni nu răspunde pentru ce s-a întâmplat....

Am trecut prin toate acestea cu capul sus şi sunt printre supravieţuitori. Dumnezeu iarăşi m-a ajutat. Bacul Morţii: strângeau moţii pe punte până se congelau pentru a putea să-i ducă cu o sanie undeva, să-i îngroape. Nu ne mai interesa cine moare. În semiobscuritate se auzea doar: “Linişte!” Şi atunci ştiam că mai moare cineva. Nu ne mai interesa cine a murit, pentru că fiecare îşi aştepta sfârşitul. Dumnezeu m-a ajutat să scap şi de acolo.

Apoi am fost în alte lagăre de muncă : la diguri, la desecări.

După ce au trecut cei 5 ani de detenţie la care am fost condamnat, nu m-au lăsat să plec acasă pentru că nu mă „reabilitasem”. Hotărâseră cu o lună înainte de a mă elibera, că încă eram periculos, am fost recalcitrant şi trebuia să am domiciliu forţat în Bărăgan. Am stat 2 ani şi 5 luni în Bărăgan şi abia apoi am putut pleca acasă.

În Bărăgan era un sat numit Rubla, unde au fost aduşi în 1951 deportaţi din Banat. În sat existau ţăruşi bătuţi în pământ şi fiecare avea un perimetru pentru a-şi face casă. În 1955 au plecat majoritatea deportaţilor şi au rămas casele. Atunci au început să-i aducă pe cei ca mine - nereabilitaţi, încă aşa-zişi „duşmani ai poporului”.

Acela a fost un alt moment de cumpănă an viaţa mea. Dar am găsit prieteni acolo. Împreună cu ei am reparat o casă care nu avea acoperiş. Era în noiembrie 1961. Prieteni cunoscuţi şi necunoscuţi au făcut muncă voluntară şi m-au ajutat să repar o casă. Alţi 2 prieteni mi-au propus să stau cu ei.

Abia după cinci ani au permis comuniştii o vizită a părinţilor mei. Menţionez că în toţi aceşti ani nu am avut voie să primim scrisori sau vreun pachet. Nimeni nu ştia unde eşti. Mama făcea memorii către Comitetul Central, pentru a afla ce este cu mine, dar nu i se răspundea la scrisori. Atunci am găsit o metodă: când se elibera un prieten, acesta memora adresa şi mergea la rude sau le trimitea o scrisoare că sunt în viaţă. Dar noi, deţinuţii, nu aveam niciun fel de informaţii de la familie. Am muncit pentru că părinţii mei nu aveau posibilitate să-mi trimită bani sau altceva. Tata fusese şi el arestat în 1958 şi le confiscaseră tot. Când a venit la mine, i-a fost greu să-mi spună că nu mai avem nimic. Dar am înţeles şi am muncit. Nu mi-a fost frică şi ruşine. Am muncit toată viaţa.

Apoi am ajuns în Constanţa. Venirea în Constanţa n-a fost nici ea uşoară. Am fost eliberat prin decretul 53, prin care ne recunoştea dreptul de a avea serviciu, dar nu ne angaja nimeni. Oriunde mergeam să mă angajez eram refuzat.

Când am fost închis, terminasem deja liceul cu 10 clase. Intenţionam să mă angajez, să strâng ceva bani şi apoi să merg la facultate. Dar n-am mai apucat. După ce am scăpat de iad n-am mai reuşit să reîncep studiile. Am încercat după 1964 să continui studiile, dar eram în permanenţă ţinut în frâu de securitate, care îmi cerea să colaborez cu ei. Am actul de la CSAS unde scriau cu mâna lor că trebuie să fiu recrutat şi până în 1989 nu au renunţat să încerce să mă recruteze. Ştiam că sunt urmărit. Ar fi trebuit să mă consider foarte important şi un pericol atât de mare pentru sistem. Aveam în permanenţă 3-4 informatori pe urmele mele : din colegii de la serviciu, din zona unde locuiam, din apropiaţii casei. Ştiam că îmi era ascultat telefonul, dar că am şi sisteme de interceptare a convorbirilor n-am ştiut. Nu aveam nici un pic de intimitate. Ei ştiau tot. Nici o scrisoare nu intra sau ieşea fără să fie verificată. Peste 90 de ofiţeri de securitate s-au ocupat de mine în perioada 1964-1989, cu grade de la locotenent la general. Cei care m-au urmărit pe mine trăiesc bine cu pensii grase, nu ca noi, cei care am fost torturaţi de ei, urmăriţi şi agresaţi. Acesta este sistemul în care trăim.

În prezent aflăm că peste 45 la sută din populaţie spune că era mai bine în comunism, într-un sistem criminal. Este inimaginabil cum un om poate să spună asemenea lucruri. Ori este în necunoştinţă de cauză, ori nu ştie ce a însemnat comunismul, ori nu se interesează ce înseamnă dreptul de a fi liber.

Libertatea este viaţa. Din păcate, într-un sistem opresiv doar când te naşti şi când mori eşti liber. Noi trăiam încorsetaţi, nu aveam libertate. Suntem nişte fiinţe biologice. Comunismul a făcut din noi nişte fiinţe biologice, care ne-am mulţumit cu oase şi cu resturi. Sistemul a fost în primul rând un compromis generalizat. Din puţinul care se producea luau cât voiau, iar poporul era lăsat să fure. Trebuia să lăsăm moştenire copiilor un măcelar, un şef de magazin, lucrător la Abator. Nu se poate să spui că era mai bine înainte.

Reporterul: Cât de periculoasă este mentalitatea comunistă?

În prezent aflăm că peste 45 la sută din populaţie spune că era mai bine în comunism, într-un sistem criminal. Este inimaginabil cum un om poate să spună asemenea lucruri. Ori este în necunoştinţă de cauză, ori nu ştie ce a însemnat comunismul, ori nu se interesează ce înseamnă dreptul de a fi liber.

Paul Andreescu: Românii ar fi trebuit să fie conduşi de oameni care iubesc ţara şi poporul şi ştiu ce să facă pentru ei. Ţara a încăput pe mâinile unor oameni care şi-au urât poporul. Iliescu a fost blestemul acestei ţări. El vine din vârful piramidei unde a stat de la tinereţe până la bătrâneţe. Şi cei care au venit după el au făcut acelaşi lucru. Cei care au ocupat funcţii de la secretar de organizaţie de partid în sus au fost inoculaţi cu un microb de care nu au reuşit să mai scape. Acum a venit şi criza economică şi nu au dat poporului ce trebuia, astfel încât oamenii să aibă oroare când se spune cuvântul comunism. Acesta este rezultatul.

Sperăm ca o parte din tinerii care se ridică acum, din cei care şi-au făcut studiile în străinătate sau au stat în afară ţării şi au revenit în ţară, să compare cele două sisteme - cum este în afară ţării şi cum este la noi în ţară - şi să înţeleagă ce trebuie preţuit în viaţă. Orice popor este tras înapoi dacă nu are libertate.

Eu am fost optimist la început. Când m-am eliberat din închisoare nu am trăit cu capul în jos. Eu am înţeles sistemul de dincolo, era numai haina minciunii şi a propagandei comuniste. Cine n-a trecut pe acolo poate să se mai înşele; cine a trecut, este grav dacă se înşeală, pentru că înseamnă că şi acolo a trecut aşa cum a trăit toată viaţa.

Reporterul: Puteaţi să comunicaţi cu ceilalţi deţinuţi?

Paul Andreescu: Eram specialist în legături cu celelalte celule. Mă specializasem în alfabetul Morse al deţinuţilor şi în alfabetul surdo-mut. Gherla era sub formă de U. Ne scotea la plimbare în curte, iar noi trebuia să mergem cu capul plecat şi cu mâinile la spate. Când eram cu spatele luam legătura cu cei de sus. La etajul 3 erau prizonierii aduşi din Uniunea Sovietică în 1955.

Cu toate că România era aliata Rusiei în 1944, românii au fost luaţi prizonieri. În 1944 când l-au arestat pe Antonescu, ruşii au luat 130.000 de ofiţeri şi ostaşi români prizonieri. În 1955 ruşii au susţinut că au returnat ultimii 200 de prizonieri, dar de fapt mai erau mii în gulagurile ruseşti, în Siberia. La presiunile ruşilor, unii acceptaseră să locuiască într-o anumită zonă din Uniunea Sovietică ca să fie liberi, dar în schimb erau obligaţi să nu ia legătura cu cei de acasă din România.

Cei care căzuseră în anii 1941-1942 au fost condamnaţi pe teritoriul sovietic la 25 de ani pentru crime. După ce au fost închişi 12 ani, ruşii i-au graţiat şi i-au trimis în România. Ai noştri i-au aşteptat la Ungheni. Pe cei care erau legionari i-au dus la Aiud şi pe ceilalţi i-au adus la Gherla. Au încercat să explice că sunt graţiaţi, dar românii noştri au spus că i-au graţiat ruşii, nu şi România, aşa că i-au condamnat din nou după ce au venit din Rusia. Asta au făcut românii noştri cu românii care au fost prizonieri în Rusia.

Familii dezbinate

Când eram deţinut la Gherla, am luat legătura cu cei 100 de prizonieri, printre care erau şi cpt. Mureşan din Timişoara şi prof. Fătoiu din Constanţa. I-am întrebat dacă ştie ceva de Gâscă Constantin, fratele mamei care căzuse prizonier prin 1941. Bunica încercase înainte să ia legătura cu el prin Crucea Roşie, dar nu a reuşit să afle nimic despre el. În 1948 a apărut un anunţ într-un ziar: “sunt prizonier în lagăr în Uniunea Sovietică”. Bunica murise, dar ai mei au început să se intereseze de unchiul meu. Ca urmare a demersului lor, au fost luaţi la securitate şi li s-a spus să uite că au aflat ceva despre el şi să nu mai încerce niciodată să-l caute. În 1958, vorbind cu Mureşan din Timişoara, l-am întrebat de unchiul meu. S-a interesat şi mi-a dat răspunsul: până în 1953 a fost la Lubianca, cea mai îngrozitoare închisoare din Rusia. Dar nu ştia ce s-a întâmplat cu el după 1953. Însă se cunoştea faptul că ruşii făceau mereu presiuni asupra prizonierilor români să accepte să trăiască în Siberia şi se pare că unchiul meu ar fi acceptat acest lucru. După aceea, prof. Fătoiu nu a mai recunoscut nimic şi mă evita, avea încă o frică imensă. L-am întrebat: De ce vă e frică şi fugiţi de mine? De fapt, nu reuşise să se elibereze de teamă.

Acestea sunt unele din monstruozităţile comunismului.

Consemnat de Flori Mladin, Bucureşti