Războiul care convine Moscovei: De ce escaladarea dintre Israel şi Iran este o veste bună pentru Putin

Atacul Israelului asupra Iranului este de două ori o veste bună pentru Kremlin, afirmă o analiză publicat recent de The Spectator. Potrivit sursei citate, ani de diplomaţie pe mai multe fronturi i-au permis lui Vladimir Putin să se poziţioneze atât ca aliat al premierului israelian Benjamin Netanyahu, cât şi ca partener strategic al conducerii iraniene.

Această poziţionare face din Rusia un actor indispensabil pentru Statele Unite, odată ce va începe lungul proces de gestionare a noilor realităţi politice din Orientul Mijlociu, declanşate de actualul conflict. Deşi avioanele israeliene au evitat până acum lovirea infrastructurii de export a petrolului iranian, războiul a speriat inevitabil pieţele şi a dus la creşterea preţului petrolului — oferind astfel o gură de oxigen pentru finanţarea efortului de război al Kremlinului.

În cele peste trei luni de negocieri eşuate cu administraţia Trump privind încheierea conflictului din Ucraina, reprezentanţii ruşi au insistat că problema ucraineană face parte dintr-un pachet global de chestiuni militare, economice şi politice în care interesele fundamentale ale Washingtonului ar putea coincide cu cele ale Moscovei. Acum, acest scenariu pare să devină realitate. În urma atacurilor israeliene, Putin a fost singurul lider mondial care a vorbit telefonic atât cu Netanyahu, cât şi cu preşedintele iranian Masoud Pezeshkian, dar şi cu Donald Trump.

În urma atacurilor devastatoare ale Israelului, Washingtonul se confruntă cu o criză pe mai multe planuri: trebuie să evite un şoc al preţurilor globale la energie, să prevină un posibil război între Iran şi Arabia Saudită şi să gestioneze ameninţarea unor atacuri asupra ţintelor americane din partea proxy-urilor iraniene.

În acest context, Rusia — datorită relaţiilor sale militare şi diplomatice cu Teheranul — va deveni inevitabil parte a jocului diplomatic de echilibru. Deodată, presiunea internaţională asupra Moscovei pentru a-şi retrage forţele din Ucraina devine secundară faţă de eforturile de a preveni o conflagraţie regională majoră în Orientul Mijlociu.

Recent, Rusia s-a poziţionat deschis de partea Iranului. Imediat după atacurile Israelului, Ministerul rus de Externe a emis o declaraţie fermă, condamnând loviturile drept „categoric inacceptabile” şi avertizând că „toate consecinţele acestei provocări vor cădea asupra conducerii israeliene”.

Moscova a cerut ambelor părţi să dea dovadă de reţinere, pentru a evita o escaladare militară şi pentru a împiedica regiunea să alunece într-un război pe scară largă.

Totuşi, această alianţă cu Iranul este, pentru Kremlin, secundară faţă de obiectivul mai larg de a se afirma că putere globală, capabilă să negocieze de la egal la egal cu SUA şi China în problemele internaţionale. De altfel, Putin a semnat în ianuarie un tratat de „parteneriat strategic cuprinzător” cu preşedintele iranian Pezeshkian, dar vizează un premiu diplomatic mult mai mare: rolul de broker de putere în Orientul Mijlociu.

În discuţia sa cu Netanyahu, Putin a subliniat importanţa revenirii la masa negocierilor şi a soluţionării tuturor chestiunilor legate de programul nuclear iranian exclusiv pe cale politică şi diplomatică. Kremlinul a informat, de asemenea, că liderul rus s-a oferit să poarte medierea „pentru a preveni escaladarea tensiunilor”.

În convorbirea telefonică cu Trump, liderul de la Kremlin şi-a exprimat disponibilitatea de a contribui la „dezamorsarea crizei” şi a reamintit că Rusia a fost un aliat important al SUA în anii de negocieri privind programul nuclear iranian.

Relaţiile dintre Moscova şi Teheran au fost întotdeauna oscilante. În anii ’90, Rusia a sprijinit Iranul în dezvoltarea primelor rachete balistice cu rază lungă de acţiune Shehab şi a construit reactorul nuclear civil de la Bushehr, devenit operaţional în 2013. Cele două state au colaborat pentru a susţine regimul lui Bashar al-Assad în Siria, iar în 2015, Rusia a desfăşurat avioane de luptă în regiune. De asemenea, Moscova a furnizat sisteme de rachete S-300 şi a importat mii de drone Shahed, utilizate ulterior împotriva Ucrainei.

Pe de altă parte, Rusia a fost semnatară a acordului nuclear negociat de SUA în 2015, retras ulterior de administraţia Trump. Anul acesta, Moscova s-a oferit să preia procesul de îmbogăţire a combustibilului nuclear iranian, într-un posibil nou acord, care ar permite Iranului să menţină un program nuclear civil, fără a putea produce arme nucleare. În ciuda relaţiei apropiate, Rusia a evitat să vândă Iranului avioane de luptă Su-35, considerate o ameninţare serioasă pentru forţele aeriene israeliene. În schimb, Israelul a refuzat să trimită armament Ucrainei, în ciuda insistenţelor Kievului.

După atacul israelian, preţul petrolului a crescut de la sub 60 USD la 75 USD pe baril, pe fondul temerilor legate de o posibilă întrerupere a exporturilor iraniene. Totuşi, a devenit rapid clar că forţele israeliene nu au lovit infrastructura cheie a terminalului petrolier de pe insula Kharg, iar traficul prin strâmtoarea Hormuz a rămas stabil. În schimb, Israelul a vizat industria energetică internă a Iranului — rafinării, instalaţii de procesare a gazelor şi depozite de petrol —, probabil cu intenţia de a provoca scumpiri care, în trecut, au alimentat proteste împotriva regimului de la Teheran.

Secretarul american al Energiei, Chris Wright, a transmis pe platforma X că SUA „colaborează îndeaproape cu Consiliul Naţional de Securitate pentru a monitoriza situaţia actuală şi eventualele efecte asupra aprovizionării globale cu energie”. Cu alte cuvinte, Washingtonul încearcă să convingă Israelul să amâne un atac asupra terminalului Kharg, pentru a evita daune economice semnificative Chinei, principalul client al petrolului iranian.

Toate aceste evoluţii sunt, în esenţă, avantajoase pentru Kremlin, care se confruntă cu o posibilă scădere a preţului petrolului — cu efecte negative asupra bugetului de stat şi a finanţării războiului din Ucraina. Un conflict major în Orientul Mijlociu are potenţialul de a deturna atenţia mass-mediei internaţionale şi a liderilor occidentali de la Ucraina.

„Atenţia lumii asupra Ucrainei va slăbi. Un război între Israel şi Iran va contribui la succesul armatei ruse în Ucraina”, a scris pe X analistul pro-Kremlin Serghei Markov.

Pe de altă parte, există şi consecinţe negative pentru Moscova. Se pare că avioanele israeliene au distrus fabrica de drone Shahed din Isfahan, la doar câteva zile după ce dronele ucrainene au avariat uzina din Ielabuga, Rusia, care producea drone Geran — versiunea locală a modelului Shahed. Aceste lovituri vor afecta capacitatea Rusiei de a desfăşura atacuri nocturne asupra oraşelor ucrainene, unde au fost lansate până la 450 de drone într-un singur val. Totuşi, pentru Kremlin, acest sacrificiu este un preţ mic în comparaţie cu beneficiile strategice ale unei crize în Orientul Mijlociu.

Luna trecută, administraţia Trump i-a propus lui Putin o înţelegere favorabilă: să îngheţe conflictul din Ucraina pe linia actualului front şi să accepte promisiunea că Ucraina nu va adera niciodată la NATO. Putin a refuzat. Mulţi au fost surprinşi de acest refuz. Acum însă, tabloul devine mai clar. Cu fiecare nou conflict global — mai ales unul de amploarea celui dintre Israel şi Iran — importanţa războiului din Ucraina pentru Occident se diminuează. Iar cu cât Putin poate să joace un rol activ în diplomaţia internaţională şi să ajute SUA şi China să evite crize majore, cu atât mai mult se va apropia de imaginea unui om de stat global — şi se va îndepărta de cea a unui lider izolat, în război cu Occidentul.

Putin nu avea cum să prevadă atacul masiv al Israelului asupra Iranului atunci când a început să tergiverseze propunerea de pace a lui Trump. Dar, ca de atâtea ori în cariera sa, a fost ajutat de ceea ce pare a fi „norocul diavolului”.