De ce trebuie continuată condamnarea comunismului

Când, într-o ţară comunistă, ieşi în faţă să expui comunismul şi crimele lui, te poţi aştepta la tot ce poate fi mai rău.

Când, într-o fostă ţară comunistă, cu structurile trecutului bine păstrate la toate nivelele, ieşi în public şi declari comunismul ca fiind răul cel mai mare, stârneşti nişte monştri subterani care nu te vor ierta că ai încercat să-i scoţi la lumină.

Când Traian Băsescu a condamnat în 2006 comunismul ca fiind ilegitim şi criminal, şi-a deschis o cutie a Pandorei. Ne amintim, cu siguranţă întreaga mascaradă pe care o făceau Vadim (omul care aducea ode Elenei Ceauşescu) şi alţii prin Parlament, cum a sărit ca ars Iliescu împotriva Raportului Tismăneanu deranjat fiind de citarea Proclamaţiei de la Timişoara, care cerea, la Punctul 8, lustraţia în România.

Departe de mine gândul de a-i pune lui Traian Băsescu aură de dizident. Dar se impune totuşi distincţia clară dintre el, care a fost un om de carieră şi a folosit ce avea în jurul său pentru a urca ierarhic şi alţii care au fost militanţi şi agenţi ai unor idei sau forţe. Să nu uităm discursurile de început ale lui Iliescu, care, şcolit şi format la Moscova, venit în '89 cu instrucţiuni clare de acolo să aducă Perestroika în România, făcea apologia comunismului. Cuvintele sale - „Ceauşescu a întinat numele Partidului Comunist Român şi idealurile celor care şi-au dat viaţa pentru cauza socialismului în această ţară” - rostite pe când tinerii revoluţiei mureau în timp ce strigau „Jos comunismul!” - arată că el era supărat că Ceauşescu greşise faţă de PCR şi socialism, nu faţă de oameni.

De altfel, a rămas fidel acestor „idealuri” şi n-a vorbit niciodată împotriva comunismului, n-a pomenit de crimele acestuia. A preferat să nu vorbească mai deloc despre el pentru a lăsa uitarea să lucreze în minţile oamenilor, iar ei să nu facă legături şi să nu vadă asemănările între trecutul sumbru şi prezentul oferit de FSN, pentru ca lumea să nu-şi mai amintească de marele rău cu care comunismul a marcat vieţile tuturor.

El a vorbit doar împotriva lui Ceauşescu, ca să lase impresia că astfel critică acest trecut al suferinţei întărind, de fapt, ascultarea faţă de Moscova.

Zilele acestea s-a tot vorbit despre prezenţa în România a unui personaj - Aleksandr Kondyakov - care a mai fost în România şi la prima suspendare a preşedintelui, în 2007, şi despre care, fostul şef al spionajului românesc, Ioan Talpeş, spunea că „face parte dintr-o filieră Bucureşti-Moscova, care nu urmăreşte interesele de stat ale României şi Rusiei, ci interesele proprii, în defavoarea României". De altfel, Traian Băsescu pomenea atunci de „vizita unui domn foarte important, Kondyakov, cu vreo două-trei zile înainte de votul de suspendare dat de Parlament”.

Mai mult, Talpeş sugera, într-un interviu din aprilie 2007, că filiera respectivă urmăreşte înlăturarea lui Traian Băsescu, întrucât acesta a încercat, ca preşedinte al României, stoparea activităţilor acelui grup de interese.

Trăim într-o ţară în care marele rău al comunismului s-a uitat. A fost ignorat sau edulcorat de către toţi cei care, ocupând funcţii înalte, îl au încă în sânge şi îl manifestă ca pe o atitudine. Se tem să vorbească despre el şi nici nu vor să-l critice pentru că e ca şi cum şi-ar anula o parte din viaţa lor.

Şi totuşi, Băsescu, cu toate păcatele sale, l-a condamnat. Fie şi printr-un discurs. Deşi n-a fost decât un discurs (care ar fi trebuit întărit şi prin alte acţiuni) a fost un gest de curaj care a stârnit furiile proletare adormite în mulţi, care au dorit astfel să-l elimine.

Gestul acesta a declanşat răzbunarea. Atunci a început să se contureze de fapt o poziţie de stânga faţă de programul de reforme conceput de Băsescu. Evident că Băsescu avea gafele şi greşelile sale, compromisurile şi slăbiciunile sale faţă de oameni şi clanuri (precum Udrea-Cocoş) cărora le-a permis prea mult.

Cunoaşterea înseamnă putere. Discursurile şi televiziunile care distorsionează adevărul se bazează tocmai pe menţinerea confuziei şi a ignoranţei.

Totuşi, intenţia sa de a moderniza statul prin independenţa justiţiei, schimbarea Constituţiei, întărirea axei Londra-Washigton-Bucureşti, îmbunătăţirea relaţiilor cu Europa, etc, venea în sprijinul democratizării României dar era în contradicţie cu stilul Iliescu-Năstase, care, pe axa Moscova-Beijing-Bucureşti, ascundea marile tunuri care au devalizat ţara şi au epuizat economia naţională. Astfel, acest conflict de interese, alimentat şi de o campanie media a Antenelor lui Voiculescu, a generat o tendinţă masivă anti-Băsescu, un val de ură, hrănit şi de gafele preşedintelui. Evident că punând sub lupă, zi de zi, ani la rând doar greşelile unei singure părţi („Băsescu e vinovat pentru...”) ajungi să creezi un monstru în minţile oamenilor, să le distorsionezi grav gândirea şi să-i faci să vadă unilateral ceea ce vrei tu să vadă, lipsindu-i de perspectiva generală şi adevărul istoric.

Iar dacă, pe lângă asta, ca patron de televiziuni şi senator spui că trebuie să pui mâna pe justiţie ca să ai totul şi eşti în echipă cu un prim-ministru admirator al criminalului comunist Che Guevara, cu un ministru de externe simpatizant declarat al lui Putin, cum să nu ridiculizezi gesturile fireşti ale unui preşedinte care e o piedică în calea ta de a controla totul şi dezvoltă o justiţie care te poate aresta pentru corupţie?

Rămâne să ne întrebăm ca şi autorul unui articol apărut în 2007 în The Economist: „Poate o ţară fostă comunistă să se reformeze, după aderarea la Uniunea Europeană?”.

În 2007, cuiul din coastă era condamnarea comunismului şi, iarăşi, justiţia. Frankfurter Allgemeine Zeitung scria că „UE nu mai are nici un mijloc eficient de presiune. Parlamentarii români s-au şi pus pe treabă pentru oprirea sau transformarea în apă chioară a reformelor. După înlăturarea lui Macovei şi suspendarea lui Băsescu, drumul este acum liber şi pentru descotorosirea de procurorii şi judecătorii care se află în primele rânduri în lupta contra corupţiei. România a fost în perioada comunistă un caz aparte şi este şi acum”.

Ceea ce scrie cartea Nouă Comentarii despre Partidul Comunist Chinez (PCC) despre Partidul Comunist din China, că a eliminat orice posibilitate de a învăţa din experienţa istoriei şi din lecţiile trecutului este valabil şi la noi.

„După fiecare mişcare politică, generaţiilor tinere nu li s-a vorbit decât despre victoriile răsunătoare ale Partidului, fiind complet lipsite de analiza, idealurile şi experienţa profundă a generaţiilor mai în vârstă. Drept urmare oamenii au doar infomaţii vagi cu care să înţeleagă istoria şi să judece noile evenimente, crezând astfel că judecă bine. Politica PCC de a menţine oamenii ignoranţi a fost îndeplinită în totalitate.”

Cel care a promis că va fi „cel mai cinstit guvern din România”, se întoarce pas cu pas spre o cultură de partid după modelul PSDR din anii '90 - aceeaşi cultură a unei singure voci, a incitării la ură, a minciunii învăluitoare, a spălării creierului, etc. Este aici o formă de luptă. Un demers chiar militar dacă ar fi să ne gândim doar la încercarea de demitere a generalului Opriş de la STS şi la suspendarea serviciilor de comunicaţii speciale utilizate de Traian Băsescu la sediul său de campanie. O dovadă în plus pentru simpla dorinţă de acaparare a puterii şi lipsa preocupării faţă de promisiunile făcute înainte de guvernare.

Dar lupta are o miză mult mai mare, ea nu se dă între USL şi Băsescu, (asta s-a mai spus). E chiar mai profundă decât antagonismul între două forţe politice. E lupta între trecutul nimicitor şi viitor. E o luptă care s-a mai dat şi în '89 şi pe care am pierdut-o, ca ţară. De aceea, cheia care ne ajută în decodificarea tuturor gesturilor agresive care se succed cu rapiditate şi ne confuzează astăzi, e cunoaşterea şi condamnarea comunismului cu tot ceea ce înseamnă el. Cu lecţiile pe care le avem din trecut vom putea anihila germenii oricărei dictaturi care se profilează.

Parcurgerea crimelor şi metodelor cu care a operat comunismul nu e un gest de cunoaştere anacronic şi inutil, aşa cum suntem făcuţi să credem, dimpotrivă, e esenţial pentru ceea ce se întâmplă astăzi. Căci, şi în cazul acesta, cunoaşterea înseamnă putere. Discursurile şi televiziunile care distorsionează adevărul se bazează tocmai pe menţinerea confuziei şi a ignoranţei.