De ce se tem cenzorii de libertatea de informare

Pictograme de platforme social media într-un dispozitiv mobil.
Pictograme de platforme social media într-un dispozitiv mobil. (Pixabay/Pexels)

Aceasta este epoca cenzurii, promovată de guverne şi interese şi pusă în aplicare de marile companii de tehnologie, care sunt capturate în totalitate. Dacă vă îndoiţi de acest lucru, consultaţi cele aproximativ o sută de pagini de e-mailuri scoase la iveală, în urma dezvăluirii în instanţă, între agenţiile guvernamentale şi firmele de social-media în timpul crizei COVID. Relaţia este caldă şi complet normală.

Dacă, trei ani, aţi avut sentimentul că eraţi minţiţi prin toate platformele media majore, că ştiinţa era filtrată, că invitaţii care-şi exprimau opiniile în emisiuni nu făceau decât să vă spună ceea ce li se spunea să vă spună, că disidenţa era zdrobită, nu vă înşelaţi. Este exact ceea ce se întâmpla.

COVID a fost un caz important pentru testare, dar modelul a fost extins pentru a acoperi o întreagă gamă de alte subiecte, inclusiv frauda electorală, siguranţa vaccinurilor şi schimbările climatice. Dacă un subiect este important pentru grupuri puternice de interese şi pentru priorităţile guvernamentale predominante, cenzorii sunt însărcinaţi să se pună pe treabă. Platforma pe care o aveţi astăzi ar putea dispărea mâine, indiferent de cât de mult aţi investit personal în ea. De fapt, conturile mari par să aibă mai multe şanse de a fi atacate decât cele mici.

Ştim acum despre o serie de e-mailuri între Scott Gottlieb - fost comisar al FDA şi membru al consiliului de administraţie al Pfizer (acum la American Enterprise Institute) -, şi firme de tehnologie, referitoare la scrierile lui Alex Berenson. Berenson a fost un critic timpuriu al politicilor COVID şi printre primii care au tras un semnal de alarmă cu privire la eficacitatea şi siguranţa vaccinurilor. Gottlieb l-a luat în vizor pe Berenson şi a spus pe Twitter şi altora exact ce trebuia să se întâmple cât mai curând posibil. Berenson trebuia să fie redus la tăcere.

Este adevărat că Gottlieb nu era angajat al guvernului la acea vreme, dar aceste lucruri pot deveni lipsite de importanţă. Ştim, din multe rapoarte din interiorul Casei Albe, că Jared Kushner l-a consultat direct în zilele în care îi forţau mâna lui Donald Trump pentru a aproba un lockdown al societăţii. Conexiunile lui Gottlieb în interiorul şi în afara agenţiilor guvernamentale de reglementare sunt vaste.

Este un caz din sute, mii şi nenumărate alte cazuri. Oamenii îmi scriu zilnic pentru a-mi spune că Linkedin a retras un mesaj fără avertisment, că Facebook a aplicat un avertisment pe o postare, că Twitter le-a închis contul sau că YouTube al Google le-a şters contul.

Forme mai intense se întâmplă în domeniul găzduirii web şi chiar în domeniul financiar. PayPal a tăiat accesul multor persoane şi instituţii şi chiar a îndrăznit să aplice o taxă pentru "dezinformare" - un cuvânt care - acum înţelegem - că reprezintă opinii ce nu sunt aprobate de cenzorii clasei conducătoare. Dacă această practică este extinsă în continuare - şi nu există nicio îndoială că mulţi intenţionează să o facă -, ne-am putea trezi înconjuraţi de un sistem de credit social asemănător celui din China.

Acest lucru ridică probleme juridice serioase care sunt acum în litigiu în întreaga ţară. Guvernele nu pot pur şi simplu să îşi transfere ambiţiile de cenzură către sectorul privat şi să pretindă că acest lucru este în deplină concordanţă cu Primul Amendament.

Libertatea de exprimare este un principiu general care interzice guvernului să forţeze platformele de exprimare să se conformeze decretelor sale. Iar acest lucru este valabil chiar şi în cazul entităţilor private care se înscriu de bunăvoie pentru această sarcină, ca nişte membri serioşi ai Gărzii Roşii.

Există un alt motiv pentru care cenzura este mai răspândită decât oricând în timpul vieţii noastre. Este pentru că nu am avut niciodată acces la atât de multe şi variate surse de informare. Imaginaţi-vă dacă întregul scenariu de lockdown ar fi avut loc la începutul anilor 1970. Existau trei reţele de televiziune. Fiecare dintre ele oferea 30 de minute de ştiri în fiecare zi; aproximativ 10 minute erau dedicate afacerilor naţionale şi internaţionale, iar restul sporturilor şi vremii. Prezentatorii de ştiri spuneau în esenţă acelaşi lucru, ceea ce i-a făcut pe cei mai mulţi oameni să creadă că asta era tot ce trebuiau să ştie.

De ce aveam senzaţia că nu există o cenzură arbitrară? Probabil pentru că nu era nevoie să existe. Cartelul informaţional era complet intact. Clasa conducătoare era perfect poziţionată pentru a scrie scenariul naraţiunii predominante. Nici măcar ziarele nu erau distribuite în afara regiunii lor de influenţă. The New York Times era pentru New York, The Washington Post pentru Washington şi aşa mai departe.

Nu existau site-uri web, podcast-uri, Substacks, forumuri de discuţii, mesaje de grup şi nici măcar e-mailuri. Nu existau modalităţi de a trimite documente decât prin poşta guvernamentală, deoarece nici măcar faxul nu fusese încă inventat.

Da, existau buletine de ştiri alternative şi alte lucruri, dar erau adesea scumpe şi trebuia să ştii de ele pentru a le obţine. În afară de asta, întreaga populaţie era în mare parte în întuneric. Privind în urmă, este uimitor că au existat vreodată proteste pentru drepturile civile sau împotriva războiului din Vietnam. Acesta este motivul pentru care artele şi muzica au fost atât de importante pentru ambele mişcări: Reprezentau o modalitate de a transmite un mesaj pe care cartelul de ştiri nu-l putea controla.