De ce riscă românii din Ucraina să-şi piardă identitatea (interviu)
Sergiu Dan, preşedintele Asociaţiei Convergenţe Europene, care a lansat un proiect de sprijinire a şcolilor de limbă română din Ucraina, explică într-un interviu acordat Epoch Times de ce românilor le este greu să-şi menţină identitatea şi ce face statul român pentru ei. În opinia sa, Bucureştiul ar putea învăţa multe de la Budapesta în acest sens.
Epoch Times: Cu ce probleme se confruntă comunităţile româneşti din Ucraina în menţinerea identităţii lor?
Sergiu Dan: Cred că o mare problemă a românilor din Ucraina este faptul că nu sunt uniţi, dar şi că au fost divizaţi de Stalin în români şi moldoveni, iar acum au atât limba română, cât şi aşa-numita limbă „moldovenească”, susţinută, din păcate, şi de statul ucrainean, care vine cu argumentul potrivit căruia oamenii aşa se declară – unii se consideră români, iar alţii îşi spun „moldoveni”. În ceea ce priveşte problema lingvistică, nu pot să nu menţionez că până şi mult-discutata Lege a limbilor regionale, care este în vigoare şi astăzi, recunoştea aşa-numita limbă moldovenească, iar deputatul român de la acea vreme din Parlamentul Ucrainei, Ion Popescu, membru al partidului condus de Viktor Ianukovici, nu a făcut demersuri pentru ca această invenţie a lui Stalin, limba „moldovenească”, să nu apară în legea respectivă.
O altă problema este cea legată de insuficienţa manualelor şcolare în limba maternă, iar cele care există nu satisfac pe deplin nevoile elevilor de a-şi însuşi materia predată. Aceste manuale ar trebui editate în România sau de către specialişti din ţară, cu recomandări din partea experţilor din Ucraina. Dacă ar exista voinţă politică în ambele ţări, această problemă ar putea fi rezolvată foarte uşor.
Vedeţi, situaţia românilor din Ucraina diferă de la o regiune la alta, iar în acest moment cele mai multe probleme le are comunitatea din regiunea Odesa, pentru că, deşi avem acolo peste 200.000 de etnici români, doar câteva sute de persoane şi-au declarat naţionalitatea ca fiind română, la ultimul recensământ, în 2001. Ceilalţi, peste 120.000, au spus că etnia lor este “moldovenească”.
Această situaţie, dacă nu este încurajată de către statul ucrainean, este tolerată şi nu are cum să nu afecteze dezvoltarea identitară a comunităţii noastre de acolo. În plus, satele româneşti din regiunea Odesa nu sunt situate unul lângă celălalt, sunt despărţite de localităţi ucrainene sau bulgare, iar acesta este încă un motiv pentru care ai noştri sunt uşor de divizat. Consulatul General al României la Odesa, de asemenea, este foarte departe de satele româneşti din regiune şi, inclusiv din această cauză, comunitatea pierde contactul cu România, cu autorităţile române. Pentru a ajunge la Consulatul României din Odesa, românii din unele localităţi sud-basarabene trebuie să parcurgă câteva sute de kilometri, iar drumurile în acea zonă sunt mai mult decât proaste.
În plus, nici măcar atunci când se încearcă îmbunătăţirea situaţiei comunităţii româneşti, lucrurile nu se fac aşa cum trebuie şi ne trezim într-o absurditate pe care nici dacă am gândi-o din timp nu am reuşi să o punem în practică. De exemplu, după semnarea Acordului de mic trafic între România şi Ucraina, am constatat că românii din regiunea Odesa, deşi au permise de mic trafic, nu pot să le folosească, deoarece ţările noastre nu au trecere directă la frontieră în această regiune, sud-basarabenii fiind nevoiţi să intre în România via Republica Moldova. Ei bine, odată ajunşi la vama dintre Republica Moldova şi România, oamenii trebuie să se întoarcă acasă, pentru că vameşul român le spune că, pentru a te putea folosi de permisul de mic trafic, trebuie să treci direct printr-un punct vamal Ucraina-România, nu să vii din altă ţară. Astfel, cei care au obţinut până acum permise de mic trafic nu pot să facă altceva cu aceste documente decât să aştepte să le expire, fără să le fi folosit vreodată.
Care este situaţia şcolilor cu predare în limba română din Cernăuţi, Odesa şi Transcarpatia? Ce face statul român pentru a menţine aceste şcoli?
Sergiu Dan: Şcolile se confruntă cu o lipsă a manualelor în limba maternă, aşa cum am spus. Însă aceasta este o problemă pe care o întâlnim nu doar la comunitatea românească, ci chiar şi la ucraineni. Până şi în România avem probleme în acest sens. Ce face statul român pentru a menţine şcolile româneşti? Se pare că nu face nimic, pentru că eu nu văd mare implicare în acest sens. Dacă nu ştie cum şi ce trebuie să facă, Bucureştiul ar trebui să dea un telefon la Budapesta, să discute cu oficialii maghiari, care, odată cu începerea războiului în estul Ucrainei şi intrarea acestei ţări într-o criză economică profundă, a decis să suplimenteze salariile profesorilor din şcolile maghiare din Ucraina.
De asemenea, Budapesta se implică în dotarea şcolilor cu bănci, calculatoare, cărţi, modernizează instituţii de învăţământ. Oficiali maghiari vizitează săptămânal sau lunar comunitatea maghiară din Transcarpatia. Comunitatea românească, însă, este uitată de autorităţile de la Bucureşti. Mai există, ce-i drept, unul-doi politicieni care sunt în contact permanent cu românii din Ucraina sau unii diplomaţi români din ţara vecină care bat aproape zilnic drumurile ucrainene pline de gropi pentru a ajunge în comunităţi, dar se poate face mai mult. Trebuie să se facă mai mult, pentru a schimba imaginea României ca stat UE atât în rândul etnicilor români din Ucraina, cât şi în rândul celorlalţi cetăţeni ucraineni, care trebuie să vadă în România un model.
Românii din Ucraina spun că este nevoie de mai puţine festivaluri pe bani româneşti şi mai multă educaţie pentru tineri. În plus, trebuie să se facă mai mult pentru a schimba imaginea României ca stat UE atât în rândul etnicilor români din Ucraina, cât şi în rândul celorlalţi cetăţeni ucraineni.
Guvernul României finanţează câteva proiecte derulate în comunităţi, dar se poate face mult mai mult. Până şi românii din Ucraina spun că este nevoie de mai puţine festivaluri pe bani româneşti şi mai multă educaţie pentru tineri, proiecte care să implice dezvoltarea lor. În plus, trebuie să se facă mai mult pentru a schimba imaginea României ca stat UE atât în rândul etnicilor români din Ucraina, cât şi în rândul celorlalţi cetăţeni ucraineni, care trebuie să vadă în România un model. De cele mai multe ori, ONG-urile se descurcă în acest sens mult mai bine decât statul. De exemplu, noi, cei din Asociaţia Convergenţe Europene, încercăm să facem în aşa fel încât la acţiunile noastre derulate în Ucraina să participe inclusiv ucraineni, contribuind astfel la o apropiere a minorităţii noastre de populaţia majoritară şi reuşind să-i aducem împreună sub această umbrelă care se cheamă „idee europeană”.
Cum va afecta reforma administrativă din Ucraina şcolile cu predare în limba română?
Sergiu Dan: Reforma administrativ-teritorială prevede comasarea localităţilor şi, teoretic, ar trebui să fie în avantajul românilor, care se pot organiza astfel încât să fie mai puţin divizaţi teritorial decât sunt acum. În Transcarpatia, de exemplu, românii, dacă ar găsi înţelepciunea şi şi-ar uni benevol localităţile, aşa cum le permite legea, ar putea forma o comunitate majoritar românească sub denumirea de Maramureş (Maramorşcina), conform mai multor surse din teritoriu. Mai problematic, însă, este în regiunea Odesa, unde, aşa cum am spus şi anterior, localităţile româneşti nu sunt una lângă cealaltă, au între ele sate ucrainene sau bulgăreşti. Astfel, dacă un sat românesc se uneşte cu unul ucrainean, există riscul ca şcoala românească, de exemplu, dacă este mai mică, să fie, practic, înghiţită de şcoala ucraineană, în cazul în care aceasta este mai mare.
Punerea în aplicare a legii privind descentralizarea permite formarea unor aşa-numite comunităţi teritoriale autonome, care ar putea beneficia de mai multe resurse financiare şi de o infrastructură socială adecvată pentru îndeplinirea atribuţiilor de către autorităţile locale.
Iniţiatori ai acestui proces de comasare pot fi primarul, deputaţii din consiliile locale sau membrii comunităţii, care trebuie să vină cu propuneri de comasare. Aceste propuneri se adoptă la nivel local, iar apoi ajung să fie examinate în consiliul sau administraţia regionale. Se formează grupuri de lucru, sunt luate în calcul opiniile autorităţilor, ale comunităţilor locale. Este un proces alambicat, dar necesar în actualul context. Partea bună este şi că această lege mai prevede ca, în acest proces de comasare, trebuie să se ţină cont inclusiv de aspectele istorice, naturale, etnice, culturale sau de orice alţi factori care pot avea un impact asupra dezvoltării socio-economice a comunităţii teritoriale unite. Prin urmare, în cazul românilor, de exemplu, dacă sunt uniţi, este permisă chiar şi formarea unei comunităţi pur romanofone. Din câte cunosc, Kievul s-a consultat cu inclusiv cu Varşovia în ceea ce priveşte elaborarea legii respective. S-a recurs, deci, la un model european.
Nu consider că statul ucrainean recurge astfel la vreun proces de asmiliare a românilor, nici măcar în domeniul învăţământului. Totul ţine de comunitate şi de cât de uniţi sunt românii noştri din Ucraina. Dacă apar probleme, acestea trebuie sesizate, discutate şi rezolvate, cu implicarea comunităţii şi a autorităţilor, fie că sunt locale, raionale, regionale sau naţionale, în funcţie de situaţie. Românii noştri din Ucraina trebuie să fie vocali în primul rând în dialogul cu autorităţile ucrainene.
Va urma partea a doua a interviului despre proiectul ”Acces la educaţie”, situaţia presei de limbă română din Ucraina şi despre relaţia bilaterală dintre Kiev şi Bucureşti.
