De ce propaganda rusă nu este atât de sofisticată pe cât credem
Se presupune, pe scară largă, că Rusia deţine puteri de manipulare fără egal şi că propaganda sa omniprezentă face ravagii în opinia publică din întreaga lume, potrivit lui Jon Roozenbeek via Moscow Times.
În realitate însă, propaganda rusă este departe de a fi maşinăria sofisticată care este prezentată ca atare. Pentru a vedea de ce, este util să ne uităm în urmă la modul în care cei doi reprezentanţi ai săi în Ucraina, aşa-numitele Republici Populare Doneţk şi Lugansk, au ratat fiecare ocazie de a-şi justifica existenţa.
Războiul ruso-ucrainean a fost declanşat la începutul anului 2014, odată cu anexarea Crimeei şi apariţia acestor republici populare. "Operaţiunea antiteroristă" lansată de guvernul interimar al Ucrainei pentru a-i alunga pe insurgenţi a avut mai mult sau mai puţin succes în timp ce Rusia a început să verse resurse militare şi financiare suplimentare în Donbas, ceea ce a dus în cele din urmă la o încetare a focului incomodă, cu zone din regiune rămase sub controlul separatiştilor. Acest lucru a dus la instalarea noii conduceri din Donbas, formată în principal din escroci de doi bani, gangsteri locali de mică anvergură şi câte un ideolog angajat ocazional, cu oportunitatea de a demonstra că Donbasul nu aparţinea Ucrainei.
Iniţial, eforturile propagandistice în această direcţie au fost ideologice. Pavel Gubarev, fost membru de origine ucraineană al unei grupări paramilitare neonaziste, a proclamat statul Novorossia la un congres desfăşurat la Doneţk în mai 2014. Novorossia, care înseamnă "Noua Rusie", se referă la teritoriile ucrainene care făceau parte anterior din Imperiul Rus. Conceptul a existat încă din anii 1800, dar, pentru că nu a fost niciodată popular, nu a avut puterea necesară să devină o ideologie de înlocuire a concepţiei moderne a naţiunii ucrainene.
Cu toate acestea, potrivit lui Gubarev, statul Novorossia ar reprezenta "nu numai eliberarea de sub jugul unei junte fasciste [adică noul guvern de la Kiev], ci şi construirea unui stat nou, cu adevărat echitabil, dezvoltat din punct de vedere ştiinţific şi tehnologic".
Însă în ciuda sprijinului acordat de cunoscutul ideolog de extremă dreapta Aleksandr Dughin, proiectul de casă al lui Gubarev a sucombat după doborârea zborului MH17 de către insurgenţii din Doneţk în iulie 2014. Gubarev însuşi a supravieţuit cu greu unei serii de tentative de asasinat şi a părăsit scena politică din Donbas la scurt timp după aceea.
Cu Gubarev dispărut şi cu dezastrul MH17, care a făcut Kremlinul să fie nesigur cum să procedeze în ceea ce priveşte viitorul politic al republicilor din Donbas, puterea a căzut în mâinile lui Igor Plotniţki în Luhansk şi Aleksandr Zaharcenko în Doneţk. Niciunul dintre cei doi bărbaţi nu avea darul vorbirii, dar posedau suficientă voinţă pentru a executa instrucţiunile Kremlinului. Totuşi, Moscova a rămas neangajată în ceea ce priveşte justificarea pentru care republicile ar trebui să se considere separate de Ucraina.
Proiecte ideologice precum Novorossia au fost scoase din discuţie până când Kremlinul nu şi-a dat seama ce să facă. Acest lucru a însemnat că liderii republicilor au fost liberi să vorbească de rău despre Ucraina şi despre "regimul de la Kiev" cu mare entuziasm. În cele din urmă, răspunsul Moscovei a venit sub forma anexării în septembrie 2022.
În cadrul cercetării efectuate de Jon Roozenbeek, acesta a analizat aproximativ 80.000 de articole de ştiri publicate de mass-media separatistă între 2014 şi 2018, multe dintre acestea repetând trâmbiţe familiare: că revoluţia Euromaidanului este o lovitură de stat fascistă dată de CIA, că SUA este un păpuşar malefic, iar Ucraina este un stat opresiv şi genocidar.
Obiectivul a fost de a delegitima noul guvern al Ucrainei şi de a semăna dezbinare, sperând în special să-i convingă pe ucrainenii vorbitori de limbă rusă că nu există niciun viitor pentru ei în Ucraina. Acest efort a eşuat: studiile arată că revoluţia Euromaidan şi evenimentele ulterioare au catalizat o identitate ucraineană coerentă şi civică, în loc să divizeze societatea.
Ceea ce a fost mai puţin clar a fost ce identitate ar trebui să înlocuiască acest duşman de acum. În acest caz, nici Kremlinul, nici liderii din Donbas nu aveau nicio idee despre cum să procedeze. Regiunea Donbas are o istorie îndelungată şi plină de poveşti, având o autonomie feroce încă de când a fost colonizată în anii 1600 - 1700. Hiroaki Kuromia, un cunoscut istoric al Donbasului, a descris regiunea ca fiind "ultima frontieră a Europei", nu numai datorită poziţiei sale la marginea exterioară a hărţii europene, ci şi pentru că a fost cea mai puţin susceptibilă la influenţa culturală şi politică europeană.
Pe măsură ce s-a transformat în motorul economic al Imperiului Rus (şi mai târziu al Uniunii Sovietice) datorită resurselor naturale abundente (în principal cărbune), Donbasul a devenit un refugiu pentru antreprenori, dar şi pentru anarhişti şi criminali. În plus, cazacii care au condus mult timp regiunea au oferit locuitorilor săi o sursă de identitate pe care să se bazeze atunci când s-au confruntat cu politica turbulentă a secolelor XIX şi XX.
Toate acestea indică faptul că liderii din Donbas au avut la dispoziţie un rezervor de naraţiuni privind identitatea pentru a construi un sprijin ideologic, dar l-au lăsat să se irosească. Roozenbeek afirmă că atunci când a analizat articolele menţionate mai sus ale agenţiilor de ştiri separatiste, nu a găsit nicio poveste coerentă despre cine erau separatiştii şi cui se opuneau. S-au făcut câteva încercări întâmplătoare, dar, în orice caz, acestea au fost mai mult stupide decât serioase.
