De ce explodează absenteismul la urne în Italia?

Patru italieni din zece sunt convinşi că indiferent cine va câştiga alegerile nu se va schimba nimic în viaţa lor. Este vorba de o masă enormă care nu merge la vot. A cui este vina? A partidelor care nu mai au nimic de spus?, se întreabă semnatarul articolului publicat de L'Espresso în ediţia de luni, Roberto Weber, preşedintele Institutului SWG.

Afluenţa la urne, sau mai degrabă acel concurs de motivaţii care îi determină pe oameni să meargă la vot în alegerile politice sau administrative, este în netă scădere. Dacă se au în vedere recentele alegeri administrative din Italia, în primul tur participarea a fost de aproximativ 66% (-7% comparativ cu cinci ani în urmă) iar în al doilea tur s-a apropiat de 50% (-11% comparativ cu cinci ani în urmă).

Chiar dacă foarte civilizata Mare Britanie rămâne departe - în alegerile administrative au votat mai puţin de 40% -, Italia se apropie de media europeană.

Nu există o singură cauză care să explice fenomenul, ci mai degrabă un set de cauze. Trebuie făcută însă distincţia între motivele pe termen lung şi cele noi. Este vorba de două în special: oprirea lungului proces de polarizare iniţiat de Silvio Berlusconi, a cărui victimă a fost centrul-stânga, care a ajuns în cele din urmă ''să vorbească limba învingătorului', şi instalarea noului premier Mario Monti.

La un moment dat, Berlusconi, sub presiunea pieţelor internaţionale, a autorităţilor instituţionale supreme, a magistraturii, a plecat ''lăsând o lume de orfani''. Segmente întregi ale electoratului, obişnuite să fie solicitate având în faţă un inamic clar definit şi care s-au încredinţat promisiunilor liderului şi au petrecut aproape 20 de ani pe muchia subţire a antipoliticii instituţionalizate, s-au trezit brusc singure. Pactul implicit semnat cu el nu mai este valabil iar asupra lor planează Monti cu agenţia de colectare a impozitelor Equitalia, impozitul pe bunuri imobiliare (IMU), reforma sistemului de pensii.

Simultan, Liga Nordului şi-a văzut liderul istoric înlăturat şi a încetat să mai fie acel recipient care primeşte valurile de persoane ce părăsesc Poporul Libertăţii )PdL, centru-dreapta(. O parte semnificativă a electoratului de centru-dreapta (între 30-40%) debusolaţi, privaţi de un pact în care să se recunoască - proprii reprezentanţi susţin guvernul - alege astfel starea latentă şi absenteismul.

Alţii aleg convergenţa cu mişcarea lui Beppe Grilllo, ''MoVimento 5 Stelle'', nu pentru că speră ''să oprească stânga', ci pentru că sunt fascinaţi de apelurile actorului comic de a lua cu asalt politica. Rezultatul? Moderaţii (sau cel puţin o mare parte din ei) nu mai există. În locul lor există o mare masă intolerantă, frustrată, furioasă. Aşa se explică absenteismul cel puţin pentru fostul centru-dreapta.

Orice spectator care asistă la o cursă de 400 metri plat ştie că la finish învinge cel care reuşeşte să nu-l încetinească pe adversar. Centrul-stânga reuşeşte pentru că are mai puţin de pierdut, dar aceasta nu înseamnă că nu pierde şi că nu-i lasă pe mulţi dintre alegătorii săi în urmă, în aceeaşi zonă se absenteism, de vot alb sau de vot împotrivă.

La stânga cântăresc factori diferiţi. Reactivitatea faţă de dimensiunea etică a politicii este mai mare comparativ cu electoratul de centru-dreapta. Capacitatea de a înfrunta anumite ambiguităţi, aspecte de Realpolitik, mai degrabă decât cinismul politic, este mult mai mică în rândul alegătorilor de centru-stânga. În acelaşi timp, există la stânga o sensibilitate estetică mai mare: tot auzind de nevoia de reînnoire, de schimbare de generaţii, de mai mare proporţie a tinerilor în politică, în economie, în societate în general, despre fractura pactului generaţional, mulţi dintre alegătorii de stânga au ajuns să şi creadă, cerând o mutaţie nenaturală. Atunci când acest lucru nu se întâmplă, sunt gata să declanşeze pedeapsa, cu alte cuvinte absenteismul.

O altă explicaţie a absenteismului este valoarea votului. Sondajele de opinie arată că printre cei care nu merg la vot sau se abţin a crescut cota celor care subscriu la ideea că 'votul nu afectează viaţa mea de zi cu zi''. Răspunsul conţine atât cota celor care rămân neatinşi de intervenţiile politicii cât şi a celor care consideră, în schimb, că această politică este neputincioasă şi incapabilă de a opri sau orienta marile procese economice şi sociale - o sensibilitate deja de mult timp răspândită în opinia publică europeană.

Se pun două întrebări: de ce partidele mari pierd adeziuni, consensuri, încredere şi de ce obţine voturi actorul de comedie Beppe Grillo? Răspunsul este că principalele forţe politice italiene sunt afazice, nu ştiu sau nu pot vorbi. Nu reuşesc să aibă ecou şi să retraducă politic în chei programatice şi simbolice ceea ce vine de jos, din conversaţiile din baruri, cafenele, taxiuri, locuri de muncă şi mai ales din locurile ''de non-muncă''.

Încotro mergem? Unde suntem duşi? Cine plăteşte preţul? Cine cântăreşte mai mult? Cine comandă? Cine are de câştigat? Ce vine în buzunarul meu? Dacă Parma şi celelalte localităţile în care a învins ''MoVimento 5 Stelle'' au un sens mai larg, înseamnă că acest comic trebuie luat foarte în serios, conchide analiza.