De 1 iunie: Bataia nu e rupta din rai

“Nu dam in copii niciodata sau nici macar nu-i certam. Ne place sa-i ridicam si sa-i intrebam care e problema, pentru ca daca ii pedepsim devin dificili sau artagosi atunci cand cresc . Asa ca ne crestem copiii vorbind cu ei si explicandu-le lucrurile.”

Aceste cuvinte nu apartin vreunui cuplu de parinti care au mers la cursuri de consiliere pre-natala, nici unora care l-au citit pe Freud, ci sunt cuvintele sefului unui trib de indieni amazonieni cand a fost intrebat cum isi cresc ei copiii.

Sa nu-i certi? Sa nu le faci putin scandal, macar asa, sa stie unde ii este locul... Sa nu le dictezi? Sa nu le impui? Sa nu le aplici cate un tras de urechi cand nu au fost “cuminti” ?

In tarile mai avansate economic a aplica un astfel de tratament de “corectie” este deja de ani buni considerat barbar. De exemplu, o mama care isi palmuieste copilul se va trezi cel mai probabil raportata pentru agresiune impotriva minorului si va suporta consecintele care pot culmina cu luarea copilului din grija acesteia. Cu alte cuvinte, daca nu stii sa te porti cu un copil, inseamna ca nu-l meriti, chiar daca l-ai nascut; si nu se va permite sa-l nenorocesti.

In tari precum Romania, formula “eu te-am facut, eu te omor” functioneaza din pacate destul de des, fie si macar la nivel de mentalitate in “educarea” copilului, daca nu chiar materializata prin violenta fizica. Suntem surprinsi cat de des vedem pe strada, in magazine sau parcuri copii admonestati, trasi de ureche sau palmuiti din motive care variaza de la faptul ca nu asteapta sau alearga, pana la cel ca au scapat ceva pe jos.

Si de aici si variantele, mai putin violente fizic, dar tot atat de toxice pentru dezvoltarea normala a stimei de sine.

Lucrurile nu stau mai bine nici cu adolescentii. In aceasta perioada (din preajma adolescentei), anturajul, familia, tatal sau mama pot sa greseasca in atitudinile lor si sa emita mesaje negative ce vor perturba definitiv relatiile pe care copilul, ajuns adult, va incerca sa le aiba cu mediul inconjurator.

Identitatea copilului este dependenta de comunicarea pe care o are din partea parintilor, de fapt este influentata de ea. Comunicarile parintilor cu copilul - spun studii psihologice - pot fi atat de “negative” incat sa “fabrice” identitati patologice, adica boli mintale.

De pilda, Alex Mucchielli mentioneaza in Arta de a comunica, “comunicarile parintilor “castratori” sunt comunicari ce frang orice veleitati de acte autonome la copil. Orice incercare de independenta a copilului este distrusa, criticata si zdrobita prin remarci negative, interdictii, amenintari cu respingerea afectiva. “

Psihologul francez R.D. Laing dadea un exemplu celebru - cel al scriitorului Franz Kafka - in care gaseste corelatia intre comportamentul autoritar al parintelui si tuberculoza, de care scriitorul avea sa moara la 41 de ani.

In “Scrisoare catre tatal meu”, Kafka nota: “Curajul, hotararea, increderea, bucuria pe care le simteam in contact cu un anumit lucru nu rezistau daca tu te opuneai sau doar daca imi inchipuiam ca li te opui. In fata ta, imi pierdeam increderea in mine si-mi asumasem in schimb un imens sentiment de culpabilitate”. Inainte sa moara rapus de tuberculoza, Kafka scria: “De doua nopti tot scuip sange: as putea spune ca m-am sfasiat singur. Amenintarea violenta, dar zadarnica pe care tata obisnuia sa mi-o arunce in fata, «am sa te ciopartesc ca pe un peste», aceasta amenintare se indeplineste acum independent de el”.

Uneori nici nu e nevoie de cuvinte, sunt suficiente o privire, un contact, o tuse. Laing isi incheie observatiile realizate pe copiii bolnavi mintal afirmand ca ceea ce i se spune copilului explicit de catre parinti, conteaza mai putin decat ceea ce i se sugereaza sa fie prin atitudinile si modurile de a se comporta cu el pe care acestia le dezvolta. Copilul invata ca este asa cum i se spune in familie.

Din fericire, exista si comunicari “pozitive” ce construiesc identitati puternice si echilibrate. De exemplu “efectul pygmalion”, in care se demonstreaza ca si elevii considerati “mai putin buni” prin incurajare, respect si atentie constanta fata de progresele lor (adica prin acea atitudine cu care sunt deja tratati elevii buni), pot atinge performante la fel de bune ca si colegii lor, considerati de profesorii lor ca fiind elevi “buni”.

In general, oamenii nu sunt constienti asupra impactului pe care il au asupra celorlalti. Parintii, asemenea profesorilor, poarta o responsabilitate imensa, caci ei au puterea de a cladi un om sau de a-l mutila sufleteste.

“Copiii vostri nu sunt copiii vostri” scria poetul si filozoful, Kahlil Gibran.

Le puteti da dragostea voastra, dar nu gandurile voastre. Pentru ca ei au propriile lor ganduri.

”Ei sunt fiii si fiicele nazuintei Vietii spre ea insasi.

Ei vin prin voi, dar nu de la voi.

Si desi ei sunt cu voi, ei nu va apartin.

Voi le puteti da dragostea voastra, dar nu gandurile voastre,

Pentru ca ei au propriile lor ganduri.

Puteti oferi o casa pentru corpurile lor, dar nu pentru suflete,

Pentru ca viata nu merge inapoi, nici nu intarzie asupra lui ieri.”

(Kahlil Gibran - Despre copii, Profetul)