Conrad Black: De ce va fi nevoie pentru a pune capăt războiului din Ucraina
Având în vedere că liniile de luptă abia se mişcă şi că niciuna dintre părţi nu pare capabilă să pună capăt războiului din Ucraina, în ciuda zgomotelor triumfaliste, există o tendinţă naturală de a întreba de ce continuă războiul. Motivul aparent este că ucrainenii încă se aşteaptă să îi expulzeze pe ruşi din Ucraina, inclusiv din Crimeea, iar Rusia încă aspiră la absorbţia completă a Ucrainei înapoi în Rusia, unde a fost timp de 300 de ani.
Istoria Ucrainei şi a Rusiei generează cu uşurinţă nemulţumiri de ambele părţi. Versiunea rusă, prezentată oarecum incoerent la televiziune de preşedintele rus Vladimir Putin cu o seară înainte ca Rusia să invadeze Ucraina în februarie 2022, este că Ucraina nu a fost niciodată o ţară. A fost o zonă disputată în care polonezii, lituanienii, ruşii şi aşa-numiţii tătari sau tătari din stepele Asiei s-au confruntat între ei şi în care capitala rusă a fost stabilită la Kiev înainte ca Rusia să aibă vreo relaţie cu Europa de Vest. Ucraina nu a fost niciodată o jurisdicţie de niciun fel până când Lenin a declarat-o republică socialistă sovietică în 1919 şi, alături de Rusia însăşi, cea mai populată componentă a URSS.
Ucraina a fost supusă chiar mai multor barbarii decât majoritatea statelor şi regiunilor din URSS de către Stalin când, în zelul său de a colectiviza agricultura, a înfometat sau a masacrat milioane de fermieri ucraineni independenţi. Din cauza brutalităţilor lui Stalin şi a ateismului comunist, un număr mare de ucraineni au salutat invazia germană din 1941 şi un număr important dintre ei au luptat în armata germană împotriva Uniunii Sovietice. În mod previzibil, răzbunarea lui Stalin nu a fost blândă.
Când Uniunea Sovietică a făcut implozie în 1991, Ucraina s-a alăturat tuturor celorlalte republici socialiste sovietice, separându-se de URSS şi declarându-şi independenţa. Dar, având în vedere că Rusia a exercitat suveranitatea asupra tuturor republicilor europene încă de pe vremea lui Petru cel Mare şi asupra republicilor asiatice timp de 250 de ani, Rusia a considerat aceste entităţi rătăcitoare drept „străinătate apropiată”, ceea ce înseamnă că suveranitatea lor nu a fost cedată. Aproximativ 17 % dintre ucraineni sunt în principal vorbitori de limbă rusă, ceea ce reprezintă un motiv în plus pentru care Rusia revendică un statut acolo.
Succesorul lui Stalin ca lider sovietic, Nikita Hruşciov, era parţial ucrainean şi, ca un gest de bunăvoinţă, a acordat Crimeea Ucrainei, deşi aceasta fusese rusească de când a fost luată de la turci de către Ecaterina cea Mare în secolul al XVIII-lea. În 2010, în Ucraina a fost ales un guvern pro-rus condus de Viktor Ianukovici, care, după o pauză de mai mulţi ani, a inversat apropierea Ucrainei de Uniunea Europeană şi a reorientat ţara către relaţii mai strânse cu Rusia. Acest lucru a determinat Parlamentul ucrainean - în urma unor proteste în masă sponsorizate într-o oarecare măsură de Occident - să îl demită pe preşedinte, după care Rusia a anexat Crimeea ucraineană şi a început luptele la frontiera de est pentru a cuceri provinciile siderurgice rusofone adiacente râului Don.
În urma eşecului eforturilor americane şi ale aliaţilor din Afganistan şi a sentimentului general de slăbiciune al Statelor Unite, preşedintele Putin a făcut pasul cel mare pentru a-şi ocupa locul istoric alături de Petru cel Mare, Ecaterina cea Mare şi Stalin ca oameni de stat care au extins statul rus şi influenţa Rusiei în Europa.
Alianţa occidentală a obţinut cea mai mare victorie strategică fără vărsare de sânge din istoria statului-naţiune atunci când URSS s-a prăbuşit brusc, fără să se tragă un foc de armă. Este de înţeles visul lui Putin de a inversa decăderea fostei sale ţări; Rusia are doar aproximativ jumătate din populaţia fostei Uniuni Sovietice. Nu se poate spune că Rusia nu s-ar considera îndreptăţită de a căuta schimbări pentru secesiunea completă a Ucrainei. Dar Putin, pe lângă faptul că a subestimat în mod grosolan capacitatea militară a Ucrainei şi hotărârea Alianţei Occidentale de a-i ajuta pe ucraineni, se pare că se aştepta la o primire mult mai pozitivă a armatei ruse de către publicul ucrainean decât rezistenţa aproape universală, puternic subvenţionată de Occident, pe care a primit-o.
El nu a luat în considerare faptul că, între confiscarea Crimeei şi invazia sa generală a Ucrainei opt ani mai târziu, o serie de ţări NATO, inclusiv Canada, au instruit în mod constant un total de 500.000 de ucraineni pentru a fi capabili să îşi apere ţara, într-un mod în care nu au avut capacitatea de a face atunci când Rusia a confiscat Crimeea. Fostul preşedinte Donald Trump luase deja iniţiativa de a furniza ucrainenilor rachete antitanc Javelin, ceea ce cancelarul german Angela Merkel refuzase să facă din simplul motiv că acest lucru „nu ar face decât să sporească vărsarea de sânge”. La începutul invaziei ruse din 2022, preşedintele Biden i-a oferit preşedintelui ucrainean şi familiei sale refugiu din calea războiului, iar aşteptările oficiale americane, exprimate de şeful Statului Major interarme, generalul Mark Milley, erau că Rusia va cuceri Kievul în câteva zile şi va ocupa întreaga ţară într-o lună.
Aproape imediat a devenit clar că un astfel de rezultat nu era pe cale să se întâmple şi a existat o recrudescenţă spontană a unei determinări demult pierdute în rândul principalilor aliaţi europeni ai NATO, la care s-au alăturat rapid Statele Unite şi Canada, conform căreia Ucraina merită un sprijin militar cuprinzător, fără a se ajunge la angajarea efectivă a forţelor NATO. Efectiv, NATO a plătit practic toate facturile pentru organizarea acestei formidabile apărări a Ucrainei, însă ucrainenii au suferit toate pierderile. Condiţiile probabile de încheiere a războiului au fost evidente de multe luni: o încetare a focului, extinderea Rusiei pentru a include ceea ce a ocupat şi a reuşit să păstreze în Ucraina şi recunoaşterea fără rezerve a Ucrainei în graniţele sale revizuite ca stat suveran care, atunci când va îndeplini criteriile corespunzătoare, va fi eligibil pentru aderarea la Uniunea Europeană şi la NATO. (NATO şi nimeni altcineva nu va decide cine va adera la NATO).
Garanţiile de nezdruncinat ale graniţelor revizuite ale Ucrainei ar reprezenta trei sferturi de "pâine" pentru această ţară şi un sfert pentru Rusia, pentru care războiul este o povară enormă - Rusia a înregistrat peste 600.000 de victime, iar Ucraina aproximativ 250.000, dintre care aproximativ un sfert au murit în fiecare caz, iar PIB-ul Rusiei este mai mic decât cel al Canadei.
Motivul pentru care nu am ajuns încă la această concluzie este că Statele Unite nu au făcut presiuni în această direcţie. Guvernul ucrainean este pregătit să continue cu pierderi umane, aşa că America va lupta cu el până la ultimul ucrainean.
Fostul preşedinte Trump a recunoscut că, pe lângă păstrarea Ucrainei şi a independenţei sale, obiectivul este de a crea condiţii în care Rusia post-război să fie treptat atrasă din braţele Chinei. O alianţă intimă şi durabilă între aceste două ţări ar putea fi periculos strategic, precum şi sfârşitul practic al independenţei Rusiei.
Timp de un an după pace, ucrainenii ar putea să se mute în Rusia sau în noile graniţe ale Ucrainei, şi s-ar putea încheia un acord de neagresiune între Rusia şi NATO.
Sfârşitul acestui război depinde de alegerile din SUA, care vor determina efectiv termenii.
Opiniile exprimate în acest articol aparţin autorului şi nu reflectă în mod necesar punctul de vedere al The Epoch Times.
