Comunicarea intr-o lume haotica
Totul se invarte, totul este un vartej... Revoltele in Orientul Mijlociu se tin lant, pretul mancarii creste exponential. Totul devine mai haotic, mai fara sens. Incercam sa intelegem ce se intampla cu adevarat, cautam sa dam un sens vorbelor mai marilor zilei. Mesajul lor este intotdeauna "corect politic", diplomatic. Putine lucruri razbat din vorbele lor si de-a lungul vremii, ne-am pierdut increderea in ele. In ei. Ne uitam in jur sa vedem daca ceilalti inteleg ceva. Cautam scenarii. Am fost invatati sa aruncam cu privirea peste umar, pentru a nu fi luati prin surprindere de caini sau de oameni.
Cu toate acestea traim intr-o lume in care nu mai reusim sa comunicam, din neincredere, sau din cine stie ce alte motive. Am ajuns cu totii sa avem "dialogul surzilor". Toata lumea pretinde ca intelege, dar de fapt nu ne mai auzim intre noi.
Vrem sa ajungem la ceilalti si sa le impartasim intelegerile noastre si prin asta sa le aducem putina mangaiere. "Lasa, va fi mai bine maine... Uite, ia-o pe aici, iti va fi mai bine". Incercam sa comunicam, dar cumva nu reusim. Ce se intampla? Vrem sa fim intelesi, vrem sa apartinem. Valuri de vorbe curg zilnic din gura noastra. Dar in interiorul nostru stim, nu ne aude aproape nimeni.
Si atunci ne blazam si ne inchidem in interior. Incepem sa repetam cliseele pe care le auzim la televizor, in presa. Am invatat sa facem un "small talk" adica sa vorbim cu strainii despre vreme si preturi. Dar comunicarea nu vrea sa se nasca.
Vorbim, dar mesajul nostru este interpretat prin prisma mintii si a experientei de viata a fiecaruia. Gasirea cate unui semen care sa aiba aceleasi valori este anevoiasa. Daca avem norocul sa-i gasim ii pretuim imens pe "cei ca noi". Speranta ca te vei putea face inteles te face sa iti alegi cuvintele atent, meticulos. Ai emotia copiilor care se uita cu naivitate la lumea inconjuratoare.
Frumusetea sta in ochii fiecaruia. Cum reusesti sa transmiti adevarul tau pur, astfel incat sa fauresti frumosul in ochii interlocutorului tau? Incet, incet, cu infinita rabdare comunicarea se naste din nou. Fericirea ca nu esti singur, ca ideile tale au ajuns la alti semeni - si cine stie poate ca acestia vor reusi sa le transmita mai departe cuiva care se va bucura de ele - iti da curaj si te ajuta sa visezi la o lume in care toata lumea te intelege, o lume lipsita de dramele insingurarii.
"Noi toti intelegem adevarul cand ni se spune. Trebuie doar sa incercam sa-l urmam"
Drama societatii moderne este caderea ei deliberata din cauza lipsei principiilor morale traditionale: familia, bunatatea, credinta ca totul este rasplatit de divinitate. Ceea ce era bun ieri nu mai este bun azi. Cum de s-au schimbat toate asa repede? Unde ne indreptam? Te uiti buimac si nu ai de ce sa te agati. Timpul se scurge nemilos - cand am ajuns asa intelept?
Ajungem la maturitate si ne dorim sa transmitem adevarurile noastre fundamentale invatate cu greu. Cum sa le spunem celorlalti adevarul nostru fara a le spulbera sperantele? Cum sa ajungem la cei de langa noi? Multi semeni au simturile atrofiate. Si le-au atrofiat pentru a putea face fata micilor drame zilnice. Ei trec pe langa sansele pe care le ofera viata fara a le baga in seama. S-au abandonat incet, incet. A durut la inceput dar apoi a devenit un exercitiu natural. Au devenit dependenti de doza zilnica de atrofiere...
Cum sa renastem speranta ca intr-o buna zi o sa reusim sa comunicam cu altii? Poate ca ar trebui sa invatam sa comunicam sincer cu noi insine mai intai. Copilul din noi - pe care il ascundem de toti si de toate, pentru ca este ceea ce a ramas mai bun si nealterat in noi - este gata sa ne ajute daca il ascultam. Instinctiv, el intelege adevarul cand i se spune.
Totul se invarte, totul este un vartej... Revoltele in Orientul Mijlociu se tin lant, pretul mancarii creste ingrijorator. Invatam sa redevenim copii si sa comunicam sincer, nealterat si fara clisee. Dialogul autentic se infiripeaza. Totul devine mai usor. Speranta renaste si incepem sa visam la o lume fara revolte sociale si preturi ingrijoratoare.
