Complexul dreptei italiene: Ce a mai rămas din PdL?

În Italia, dreapta şi stânga se află ambele într-o stare incompletă, deşi în sens opus. În timp ce stânga se bucură de o puternică şi stabilă implantare socio-culturală, care însă nu reuşeşte să se extindă până la a obţine o majoritate electorală, dreapta, în schimb, poate conta pe o majoritate de voturi, care însă nu se poate transforma într-o implantare autentică în ţesătura socio-culturală a ţării, este de părere reputatul comentator Ernesto Galli della Loggia într-un editorial publicat de Corriere della Sera.

Italia este o ţară care, prin natura sa, este profund conservatoare şi votează în cea mai mare parte cu dreapta sau centrul-dreapta, dar care are o cultura politică predominant organizată şi răspândită, de stânga. La urne, de obicei, câştigă dreapta - sau centrul care colectează cea mai mare parte din voturile de dreapta, aşa cum a fost Democraţia Creştină, care a avut şi o înrădăcinare catolică, pe de o parte, iar pe de altă parte a patronat politic, dar nu a fost în măsură să adauge nicio specificitate a sa, diferită. Dar în societatea civilă, cea care de departe îşi face simţită vocea este stânga.

Toate acestea explică două trăsături specifice ale vieţii politice italiene. Pe de o parte, faptul că stânga, conştientă de caracterul organic minoritar al propriului sprijin electoral, a urmărit aproape întotdeauna un acord cu o parte din non-stânga (în aceasta a constat 'dialogul cu catolicii' şi invenţia 'stângii independente'), iar pe de altă parte, că dreapta, deşi electoral foarte puternică, pare să existe într-un anumit sens doar la urnele de vot, fiind astfel expusă riscului brusc de colaps politic şi de imagine, capabile să ducă la dizolvarea sa. Este exact ceea ce s-a întâmplat cu DC în 1993-1994, şi se întâmplă acum în mod direct şi catastrofal cu partidul Poporul Libertăţii (PdL).

PdL plăteşte preţul faptului că, născut ca un partid din ''plastic'', în toate privinţele artificial, iar ulterior îmbătat de succesul electoral, nu s-a preocupat niciodată să devină altceva - o entitate care să aibă un fundal real de idei şi valori în societatea italiană. Nu s-a îngrijit de acest lucru din cauza debordantului şi narcisistului sentiment de omnipotenţă al şefului său, o personalitate cu siguranţă ieşită din comun, dar în esenţă cu foarte puţină înţelegere a lucrurilor politice şi chiar mai slabă capacitate de leadership - constând în ochii săi în nimic mai mult decât în principiul comand pentru că plătesc sau pentru că am puterea să o fac. Sau din consimţământul tuturor celor chemaţi în jurul său şi rămaşi acolo tocmai pentru că sunt capabili să consimtă întotdeauna şi din acest motiv, şi numai din acesta, să aibă un rol important.

În acest fel, PdL a fost în măsură, tezaurizând sentimentul anti-stânga al ţării, sa câştige două sau trei alegeri. Dar atunci când au apărut în întregine limitele lui Berlusconi (deja cu trei ani în urmă), iar însuşi Berlusconi s-a trezit rapid pus la colţ, sub picioarele conducerii PdL, care s-a încăpăţânat până în ultima clipă să nu vadă sau să se prefacă că nu vede, în final s-a deschis abisul. Toate păcatele au ieşit astfel la suprafaţă.

Conducerea PdL plăteşte astăzi pentru miile de lucruri promise, anunţate şi nefăcute, pentru proasta guvernare şi pentru patronajul politic; plăteşte pentru o politică externă lipsită de orice autoritate, colerică şi neconcludentă; plăteşte pentru numărul extraordinar de incapabili de orice calibru care au ales în aceşti ani PdL ca refugiu propriu şi pe care nu de puţine ori chiar conducerea i-a primit în interiorul său fără ca cineva să protesteze; plăteşte pentru grupurile parlamentare insignifiante, pline de doamne, de avocaţi de diferite specii şi de manageri pescuiţi dintre angajaţii ''Publitalia'' (grupul de publicitate al Mediaset al lui Berlusconi) nu se ştie cum.

Dar PdL plăteşte mai ales pentru că s-a dovedit incapabil (tocmai partidul ''Marelui Comunicator''!) să vorbească ţării. De fapt, prezentându-se iniţial drept expresia maximă a societăţii civile, PdL a devenit în scurt timp cât se poate de 'politicist' şi de autoreferenţial, prezent şi activ aproape exclusiv în spaţiile instituţionale. Dar în alte părţi cu totul absent, în pofida numeroşilor alegători ai săi de bună credinţă, care nu merită astăzi spectacolul la care sunt constrânşi să asiste.

În acest fel, PdL nu a făcut altceva decât să confirme vechea dificultate a dreptei italiene postfasciste de a agita în ţară temele şi valorile proprii, de a le reprezenta şi răspândi prin propria acţiune politică astfel încât să-şi construiască - nu doar ca simplă contrapunere la stânga - un efectiv propriu socio-culturale. Tocmai acele valori care ar fi trebuit să fie ale sale - meritul, competiţia, ruperea barierelor corporative, sensul şi autoritatea statului, administrarea sănătoasă a finanţelor şi conturilor publice, apărarea legalităţii, grija pentru identitatea şi trecutul naţional, pentru seriozitatea studiilor -, în schimb, le-a dăruit aproape în totalitate stângii.

De aceea s-a trezit astăzi, între o luptă internă şi alta, îndreptându-se spre o irelevanţă bine-meritată, în dezinteresul cel mai sceptic al italienilor, concluzionează editorialistul.