Cinci forme de cenzură în perioada comunistă (video)

Autoarea cărţii ”Cultul secretului. Mecanismele cenzurii în presa comunistă” a prezentat cele cinci forme ale controlului din perioada comunistă:

1. Controlul politico-ideologic, din care decurg toate celelalte patru forme. Acesta s-a învârtit în jurul Direcţiei de Presă a Comitetului Central al PCR, panoul de comandă unde se luau deciziile şi erau transmise mai departe către presă.

Pentru perioada de după 1977 când cenzura instituţională dispare, Emilia Şercan a găsit mai greu urme, documente care s-o ajute să vină cu dovezi foarte clare. Cenzura acţiona piramidal. De la acest panou de comandă care era Direcţia Presei şi Tipăriturilor directiva pleca către redacţii şi de la redactorul-şef cobora către fiecare ziarist în parte.

După cenzură, autocenzura s-a manifestat extrem de puternic. Jurnalista a făcut interviuri cu mulţi jurnalişti şi majoritatea au spus că simţeau efectiv gardianul nevăzut al cenzurii care stătea cu sabia deasupra capului lor.

2. Controlul instituţional prin Direcţie Generală a Presei şi Tipăriturilor, ca instituţie de cenzură. Emilia Şercan a identificat caietul de dispoziţii – Biblia cenzurii – în care erau trecute toate chestiunile interzise care nu aveau voie sub nicio formă să apară în presă. Au fost emise dispoziţii de interzicere a publicării de orice informaţii despre anumite persoane: persoane care nu mai sunt în viaţă şi ar putea fi scoase de pe listă – numele lui I.C.Brătianu, Constantin Noica, Vasile Voiculescu, Dumitru Caracostea, Păstorel Teodoreanu; persoane în viaţă care ar putea fi scoase de pe listă: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Nichifor Crainic, Radu Gyr, Miliţa Pătraşcu; persoane în viaţă care ar putea rămâne pe listă: Emil Cioran, Corneliu Coposu, Virgil Ierunca, Pamfil Şeicaru, Alexandru Ciorănescu, Petru Dumitriu, persoane despre care Securitatea nu ştia nimic: Alexandru Paleologu, Ion Raţiu, Anghel Rugină, Dumitru Găzdaru; persoane considerate fără însemnătate, despre care nu se va scrie eventual: Neagu Djuvara, Gheorghe Palade, Puica Alexandrescu.

3. Controlul informaţional era modalitatea în care cenzura te obliga să tai cuvinte sau să nu foloseşti informaţii care nouă astăzi ni se par de o banalitate înfiorătoare. De exemplu nu era voie să scrii despre preţul uniformelor şcolare sau despre construirea unui nou drum sau a metroului din Bucureşti.

4. Controlul economic. Cenzura era cea care stabilea tirajele, preţul de apariţie al ziarelor, modalitatea în care se face transportul ziarelor şi revistelor, distribuţia.

5. Controlul juridic. Cenzura încerca să justifice din punct de vedere legal fiecare act şi s-a îngropat în documente, în directive, în dispoziţii, decrete, hotărâri şi chiar în legi. Legea presei apare în 1974 şi este republicată şi actualizată în 1977, nu întâmplător pentru că atunci dispare cenzura instituţională.

Jurnalista a amintit două cazuri şocante – două anchete demarate de Securitate după 2 greşeli de tipografie care apar pe prima pagină din Scânteia: Niciolaie în loc de Nicolae Ceauşescu şi Tovarăul în loc de tovarăşul Nicolae Ceauşescu. La câteva luni de zile aceste greşeli apar şi în România Liberă. Oamenii consideraţi responsabili - începând cu autorul articolului, şeful de secţie, şeful de număr, capul limpede, redactorul-şef adjunct, culegătorul, tipograful – au fost anchetaţi de Securitate pentru a se descoperi dacă aceste scăpări au fost chestiuni subversive, intenţionate ale unor grupuri care au încercat să submineze puterea şi autoritatea PCR şi a liderului său suprem. Fiecare persoană în parte a fost urmărită informativ, cu telefoanele ascultate, dar Securitatea a ajuns la concluzia că a fost pur si simplu o scăpare, o greşeală.

Emilia Şercan a mai arătat că Nicolae Ceauşescu era deasupra celor 5 forme de control şi avea decizia finală în privinţa întregii prese scrise de informaţie din România.