Cele mai frumoase 6 flori alese pentru frumuseţea şi semnificaţia lor

Când ne uităm la o floare, este aproape imposibil să nu ne gândim la perfecţiunea ei. Diversitatea de forme, culori şi miresme ne face să credem că florile au fost create pentru a decora, pentru aclimatizarea spaţiilor exterioare şi interioare, dar şi pentru beneficiile aduse sănătăţii prin terapiile alternative.

De data aceasta am ales şase flori gingaşe şi frumoase. Este adevărat că toate au farmecul lor, dar există unele care ies în evidenţă nu numai pentru natura lor, ci şi pentru ceea ce reprezintă.

Florile de cireş - asociate foarte des cu efemeritatea vieţii umane

Înflorirea cireşului, în multe culturi, are o semnificaţie deosebită, simbolizând renaşterea şi speranţa. Frumuseţea florilor ce vine după atâtea luni reci de iarnă, ne trezeşte şi ne energizează pentru primăvara ce vine.

Sakura este numele florii cireşului japonez din familia Prunus. Viaţa scurtă a acestor flori şi frumuseţea lor delicată a fost asociată foarte des cu efemeritatea vieţii umane, din acest motiv florile cireşilor sakura sunt încărcate de simbolism, fiind foarte des folosite în arta japoneză. Este atât de populară încât a ajuns să fie imprimată chiar şi pe produsele de larg consum precum kimono-urile, hârtia pentru corespondenţă sau pe farfurii.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, sakura a fost folosită de autorităţile japoneze pentru întreţinerea sentimentelor naţionaliste şi militariste în rândul populaţiei. Piloţii kamikaze îşi pictau câteodată aceste flori pe fuselajul avioanelor sau luau cu ei crengi de sakura.

În secolele trecute, marii războinici, samuraii, se identificau cu sakura (floarea de cireş), având în comun o viaţă glorioasă, dar care însă putea fi curmată brusc. Florile de cireş nu rezistă de obicei mult, iar ploaia sau vântul le pot scurta existenţa, determinând căderea petalelor.

Hortensia – simbol al iluminării spirituale

Hortensia este un simbol al dragostei, gratitudinii, dar şi al iluminării spirituale. Se spune că atunci când privim flori de hortensie ne pierdem în abundenţa de petale, regăsindu-ne gândurile şi astfel obţinând iluminarea. Prin frumuseţea ei, hortensia este un dar excelent pentru a mulţumi persoanelor ce ne-au ajutat cu sufletul deschis.

Hortensiile îşi au originea în Japonia. Referiri la această floare găsim în mitologie: cultul pentru zeiţa abisului din ocean, Bahu, care are 5 slujitoare-zeiţe: Thai Tinh Cong Chua (Steaua de apă), Que Hoa (Floarea de scorţişoară), Bach Hoa (Floarea albă), Hoang Hoa (Floarea galbenă) şi Quinh-Hoa Cong Chua (Hortensia). Numele mai semnifică "gradină", ceva ce cuprinde toate florile.

Bujorul - "regina florilor"

În Europa i se spune şi "trandafirul fără spini". Bujorul a fost dintotdeauna asociat cu frumuseţea, feminitatea şi vitalitatea, dar şi cu onorurile şi bogăţia, cu romantismul, prietenia, echilibrul sufletesc sau cu o căsnicie fericită. La noi, despre o fată frumoasă se spune că este "un bujor de fată", iar roşeaţa din obraji, care denotă sănătate şi vitalitate, este numită "bujori în obrăjori". Despre un om frumos se spune că este "frumos ca un bujor".

În folclor, bujorul este legat de Lună, întrucât se crede că a fost creat de zeiţa Lunii, pentru a reflecta pe timpul nopţii razele Selenei.

Cunoscută ca una dintre cele mai splendide flori, în Feng Shui bujorul semnifică sentimentele nobile şi valorile oricărei persoane. Bujorul a devenit popular la curtea imperială în timpul dinastiilor Sui şi Tang, câştigându-şi titlul de “regină a florilor”. Fiind un simbol al primăverii, ea este utilizată ca o metaforă feminină a frumuseţii. Atunci când este complet înflorit, bujorul simbolizează pacea.

Denumirea ştiinţifică a bujorului, Paeonia lactiflora, provine de la numele Paeon, o divinitate a vindecării. Paeon, elev al lui Asclepius, zeul medicinii şi al vindecării, fusese învăţat de zeiţa Leto (mama lui Apollo şi zeitate a fertilităţii) cum să găsească pe Muntele Olympus (Olimp) o rădăcină magică, având darul de a alina durerile femeilor la naştere. Acest lucru a provocat invidia lui Asclepius şi dorinţa lui de a-şi ucide învăţăcelul.

Pentru a-l salva din mâinile lui Asclepius, Zeus l-a transformat pe Paeon într-o floare de bujor. În antichitate, seminţele de bujor erau folosite frecvent de femeile aflate în pragul naşterii.

Utilizat pentru a vindeca rănile lui Marte şi Pluto, bujorul era înzestrat cu puteri majore datorate înfloririi lui în nopţile cu lună plină. Pentru a folosi puterile vindecătoare ale acestei flori, se spunea că rădăcinile trebuie culese numai în timpul nopţii.

Bujorul lemnos (Paeonia suffruticosa), o varietate de bujor sub formă de arbust, poate creşte până la 4 metri înălţime şi trăieşte până la 200 de ani.

Lotusul - simbol al purităţii

Seminţe, tulpini, umezeală, soare şi pământ noroios - acestea sunt componentele umile care au evoluat într-un simbol mitic, o specie spectaculoasă de nufăr, faimoasa, îndrăgita şi dorita floare de lotus. Optzeci de specii de nuferi sunt cultivate, consumate şi apreciate în lumea întreagă dar niciuna nu este atât de măreaţă ca lotusul asiatic, simbol al purităţii şi frumuseţii.

Locul în care trăieşte planta creează o relaţie simbiotică pentru o varietate de peşti şi amfibii, oferindu-le mâncare şi adăpost. Multe alte creaturi, insecte, paraziţi şi bureţi de apă îşi construiesc de asemenea casele în jurul nuferilor. Tulpina subţire a lotusului linişteşte valurile mari, ajutând în felul acesta ca apa să se menţină calmă.

Unele dintre aceste seminţe sunt cunoscute de peste 500 de ani. La toate banchetele din timpul dinastiilor chineze oaspeţii serveau seminţe de lotus în timp ce sorbeau ceaiuri rafinate. Lotusul era cultivat în secolul al VIII-lea în multe ochiuri de apă din Oraşul Interzis unde înfrumuseţa reşedinţele palatului imperial.

Lotusul este semnificativ în tradiţia budistă deoarece Buddha Gautama (cunoscut şi ca Buddha Sakyamuni) este înfăţişat deseori stând pe o floare de lotus. Legenda spune că el îşi imagina oamenii ca pe nişte „boboci de floare într-un lac, crescând din noroi şi încercând să ajungă la suprafaţă pentru a putea înflori”.

Nu mulţi dintre noi sunt atât de norocoşi să vadă bobocii de lotus într-un lac, dar o astfel de plantă poate creşte şi înflori într-un vas chiar pe balcon sau în grădină. Cultivată cu atenţie şi îngrijită, floarea de lotus va înflori încântând pe toţi cei din jurul ei cu frumuseţea sa nobilă.

Puteţi afla mai mult despre povestea lotusului aici.

Udumbara - o floare cerească

Această floare, foarte mică şi frumos mirositoare, are o tulpină subţire şi este surprinzător de rezistentă. Oamenii care au găsit floarea în ultimii ani au relatat că au păstrat-o perioade lungi de timp fără ca ea să se ofilească şi chiar a fost văzută răsărind la loc primăvara după ce a fost strivită.

În legendele budiste se spune că floarea Udumbara înfloreşte o dată la 3.000 de ani, ultima oară când a înflorit fiind înainte de naşterea lui Buddha Sakyamuni. Floarea a fost observată în ultimii circa 20 de ani în mai multe locuri de pe glob, iar mulţi au spus că floarea Udumbara poate prevesti venirea unui mare înţelept sau a unei fiinţe iluminate.

A fost observată prima oară pe o statuie de Buddha într-un templu din Coreea de Sud, în 1997.

Udumbara este un cuvânt din sanskrită, limba Indiei antice, care înseamnă „o floare de bun augur din Cer”.

Conform legendei budiste, apariţia sa vesteşte sosirea Regelui Sfânt Care Învârte Roata. Se spune că acest Rege acceptă pe oricine, de orice afiliere religioasă, oferind salvare tuturor, prin compasiune.

În volumul 8 al Scripturilor budiste “interpretările Huilin” se spune: "Floarea Udumbara este produsul unor fenomene propice supranaturale; este o floare cerească şi nu există în lumea pământească. În cazul în care un Tathagata sau Regele cu Roata de Aur ar apare în lumea umană, această floare va apărea datorită multelor sale binecuvântări şi virtuţii sale măreţe."

Mărgăritarul - numele îi vine cu siguranţă din graiul geto-dacilor, unde întâlnim atestată localitatea MAR-KEROTA ”Prea Curata”

Mărgăritarul (Convallaria majalis) este o plantă ierboasă, cu flori frumos mirositoare, mici, albe. I se mai spune şi mărgărint, mărgărit, mărgăritărel, lăcrămioară, dumbrăvioară, clopotele sau iarba Sfântului Gheorghe. Creşte prin pădurile umbroase de la şes şi prin grădini.

Într-o legendă se spune că era odată un băiat foarte sărac, orfan de tată. Mama băiatului era atât de nevoiaşă, că nu avea după ce bea apă. A plecat el în lume şi a ajuns cioban la un împărat. Acest ciobănaş avea un fluier şi cânta cu el de parcă era vrăjit. Împăratul avea o fată cum nu era alta de frumoasă.

Pe când împărăteasa era însărcinată cu ea, o femeie îi adusese în dar flori frumoase de pădure, pe care le-a primit şi le-a mirosit. De aceea, prinţesei îi erau dragi florile, mai ales cele sălbatice. Odată, plimbându-se prin pădure, a dat de ciobănaşul care cânta din fluierul vrăjit. L-a chemat să meargă cu ea într-o poiană, unde ar fi florile mai frumoase. El mergea înainte, ca să-i facă loc prin tufe şi spini.

Au ajuns, au cules un braţ de flori şi s-au întors. Văzând că fata mai pierde din ele, le-a luat el şi le-a dus până au ajuns la oi. Acolo i-a dat prinţesei florile. Ea i-a spus că nu i le-a dat pe toate, că mai păstrase una în traistă. Însă el i-a arătat că în traistă nu mai este nicio floare. „Dar asta ce-i?” a întrebat prinţesa, arătând spre fluierul vrăjit. „Pe el îl căutam. De-acum e al meu şi ţi-l iau”. Ciobănaşul i l-a dat, căci n-avea încotro.

După ce i l-a dat, din ochi au început să-i curgă lacrimi, ca un izvor. Ele îi alunecau pe faţă, cădeau în iarbă şi din ele se făceau flori frumoase, albe. Prinţesa a cules din ele un braţ şi le-a dus acasă. Ciobănaşul, de tristeţe, s-a dus în lume şi nu s-a mai întors. De atunci au rămas în lume florile cele albe, lăcrămioarele.

Într-o legendă din Muntenia se spune că aceste flori s-au făcut din lacrimile unui voinic pe nume Mărgărit, care nu avea pe nimeni pe lume şi care a plecat de acasă numai cu arcul de vânătoare şi cu năvodul. Într-o zi a văzut pe creanga unui copac o pasăre cum nu mai văzuse de frumoasă. A luat-o la ochi şi a săgetat-o la un picior. Atunci, pasărea a grăit: „O, iubitul meu, de ce m-ai săgetat? Eu sunt ursita ta şi de mult am căutat să te găsesc, dar n-am avut noroc în lume, căci astăzi, când te întâlnesc, în loc să mă primeşti cu bucurie, mă ţinteşti fără milă!”

Apoi pasărea i-a aruncat un inel şi s-a făcut nevăzută. Mărgărit a pornit în căutarea ei, pe un cal năzdrăvan, urmărit de un zmeu pe care l-a răpus, dar şi-a găsit ursita înecată într-un lac. Voinicul a fost prefăcut în floarea numită mărgăritărel, iar din lacrimile închegate pe pieptul lui s-au făcut lăcrămioarele.