Canalul dintre Marea Britanie şi UE se lărgeşte

Canalul se lăţeşte. Distanţa care separă Europa continentală de insulele britanice creşte lent dar constant. În anii 80 şi în mare parte a celor 90, diferenţele au izbucnit abrupt şi teatral după clauza de exceptare dată lui Margaret Thatcher şi scandalul vacii nebune din timpul lui John Major. Când în 1997 au ajuns la putere Tony Blair şi Gordon Brown, distanţa a devenit mai puţin perceptibilă. Dar nu a încetat niciodată să se mărească, notează joi ziarul El Pais.

S-au schimbat formele, dar nu şi fondul, deşi Blair a adoptat capitolul social de la Maastricht şi chiar la un moment dat a părut că îndrăzneşte să propună integrarea lirei în euro. L-a împiedicat însă Brown. Mai mult din motive personale (dominarea lui Blair) decât pentru că credea că lira sterlina îi este mai bine în afara zonei euro. Nu a crezut niciodată cu tărie că i-ar fi mai bine înăuntru. Puţin câte puţin, laburiştii s-au apropiat de euroscepticism. Nu pentru că ar fi eurosceptici. Nu toţi. Dar sunt din ce în ce mai mulţi. Acelaşi lucru se întâmplă şi în Germania, Franţa şi desigur, Spania. Dar există diferenţe. În primul rând în aceste ţările îndoielile se nasc din resentimente concrete (costurile, în cazul german; pierderea vechilor privilegii, sociale sau naţionale, în cel francez; sentimentul de umilire şi pedepsire, în cazul spaniol).

În Marea Britanie, resentimentul este intuitiv, interior: nimic din ceea ce există de cealaltă parte a canalului poate fi mai bun decât la ei. Şi, în al doilea rând, pentru că în Germania, Franţa şi Spania aproape toată lumea a ajuns să creadă în Europa. În Marea Britanie nu s-a întâmplat niciodată. Mereu au existat dubii în rândul marii majorităţi a populaţiei şi a clasei politice. Aderarea la Uniunea Europeană, în 1973, a venit de mâna unui conservator, Edward Heath, în pofida ostilităţii sindicatelor şi a multor laburişti. Acum aproape că nu mai există politicieni britanici care să apere serios UE. Nici măcar liberal-democraţii. Alinierea lor cu dreapta tory şi susţinerea de a fi tăiate fondurile europene, contrar a ceea ce susţin cu cheltuielile publice, laburiştii par pe punctul de a trece linia roşie, care îi desparte pe cei care sunt pro sau contra UE.

Totuşi sunt încă departe de eurofobia care domneşte în Partidul Conservator. Cel puţin în vremea lui Thatcher şi a lui Major partidul era divizat: existau încă proeuropeni care îndrăzneau să se declare ca atare. Azi nici măcar controversatul Ken Clarke nu mai pare dispus să o facă. Nu este vorba doar de retorică: mişcarea antieuropeană se arată din mers, iar David Cameron merge mai repede de cât pare. Este adevărat că se opune virulent convocării unui referendum privind rămânerea în UE şi că şi-a flexibilizat poziţia privind repatrierea anumitor puteri. Dar i-a scos pe tories din Partidul Popular European, a rămas în afara Tratatului de Stabilitate Financiară, ameninţă să se opună prin veto bugetelor europene în noiembrie şi să facă acelaşi lucru şi pentru a apăra interesele din City. Dar, mai ales, şi-a exprimat intenţia de a abandona în bloc politica europeană de cooperare în materie de poliţie şi justiţie.

Este o decizie fundamentală, pe care serviciile de securitate şi cele judiciare o privesc cu resentiment, dar care încântă tabloidele şi sectoarele cele mai antieuropene. Este şi o decizie care va trebui precedată de negocieri intense cu Bruxelles-ul şi cu partenerii europeni cei mai apropiaţi pentru că exceptarea 'opt-out' de care beneficiază Marea Britanie o obligă să lase acest capitol în bloc vrând totuşi să menţină multe politici concrete. Este prima aplicaţie serioasă a aşa-numitei 'Europa a la carte'. Şi care va face ca insulele britanice să se distanţeze şi mai mult de continent.