BIOGRAFIE - Muammar Gaddafi, excentricul pragmatic

Renumit pentru comportamentul său excentric şi capricios, o veritabilă "oaie neagră" a Occidentului în anii '80, colonelul Muammar Gaddafi a reuşit să se menţină în fruntea statului libian timp de 41 de ani, devenind, la 68 de ani, cel mai vechi lider arab şi african.

Colonelul - autoproclamat general, ghid suprem al revoluţiei şi "regele regilor tradiţionali ai Africii" - a venit la putere în 1969, printr-o lovitură de stat paşnică.

Născut în iunie 1942 într-o familie de beduini din Sirt, o regiune deşertică din nordul ţării, Muammar Gaddafi avea 27 de ani când l-a alungat de la putere, fără violenţă, pe bătrânul rege Idris I, la 1 septembrie 1969. Inspirat de preşedintele egiptean Gamal Abdel Nasser, a mizat pe un regim fondat pe socialismul islamic şi panarabism, abolind monarhia şi proclamând Republica arabă libiană. Se gândea la abolirea monarhiei încă de când urma colegiul militar. Şi-a desăvârşit apoi pregătirea militară în Marea Britanie.

La sfârşitul anilor '70, Gaddafi îşi redefineşte ţara ca "Jamahiria arabă libiană populară şi socialistă", un stat condus de comitete populare alese, menite să înlocuiască partidele. Termenul de "Jamahirie" este un neologism introdus de Gaddafi, care în arabă înseamnă "statul maselor". În viziunea lui Gaddafi, expusă în "Cartea verde", sistemul partidelor politice reprezintă "un avort al democraţiei". Este eliminat salariatul, pentru că este o noţiune ce ţine de sclavie, şi se introduce ideea de "parteneriat remunerat", guvernul este dizolvat pentru a fi înlocuit de comitete populare. Citatele din cartea sa sunt afişate în şcoli, în toate instituţiile de stat şi practic pe fiecare clădire din Tripoli.

În realitate, Libia devine un stat poliţienesc, în care orice activitate independentă este interzisă şi unde zeci de persoane sunt închise din cauza opiniilor lor.

După răcirea relaţiilor cu Egiptul, care încheiase un acord de pace cu Israelul în 1979, Gaddafi s-a orientat către relaţii mai apropiate cu Uniunea Sovietică şi Libia a fost prima ţară în afara blocului sovietic care a primit avioane de vânătoare supersonice MiG-25. Totuşi, relaţiile libiano-sovietice au rămas relativ distante.

În anii '70 şi în prima jumătate a anilor '80, Gaddafi a vândut avantajos petrolul ţării sale, ceea ce a permis traiul fără griji nu numai pentru el, ci şi pentru cei 3,5 milioane de libieni.

Totuşi, Gaddafi se hotărăşte să renunţe la acest statu quo comod şi să lupte împotriva "imperialismului". Libia devine, în anii '80, paradisul radicalilor antioccidentali. Izolată de comunitatea internaţională, Libia este acuzată că susţine terorismul palestinian şi Armata Republicană Irlandeză, fiind implicată direct în atentatul împotriva unei discoteci din Berlin frecventate de militari americani, apoi în atentatul de la Lockerbie.

În 1986, administraţia americană condusă de Ronald Reagan, care îl poreclise pe Gaddafi "câinele turbat din Orientul Mijlociu", bombardează capitala libiană. Reşedinţa lui Gaddafi figurează printre ţinte. Liderul scapă viu şi nevătămat, dar nu şi alţi 40 de libieni, între care fiica sa adoptivă, care mor în bombardament.

Răzbunarea lui Gaddafi este cumplită şi nu se lasă aşteptată, iar tensiunile dintre Tripoli şi Occident ating apogeul la 21 decembrie 1988, când un avion al companiei americane Panam explodează deasupra localităţii scoţiene Lockerbie. 270 de persoane îşi pierd viaţa. Doi cetăţeni libieni sunt acuzaţi pentru atentat, dar Gaddafi refuză să-i predea justiţiei. "E o mare diferenţă între lupta pentru libertate, împotriva imperialismului, şi terorism", declara liderul libian la 22 mai 1989.

Unul dintre executanţii atentatului de la Lockerbie, Abdel Baset al-Migrahi, condamnat de Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga la închisoare pe viaţă, şi-a petrecut în închisoare 11 ani, dar a fost eliberat anul trecut de Marea Britanie, pe motiv că ar avea cancer în fază terminală, un moment controversat cu atât mai mult cu cât a fost primit acasă ca un erou naţional, iar personajul încă este în viaţă.

Sancţiunile Naţiunilor Unite nu se lasă aşteptate: în 1992 şi 1993 organizaţia impune un embargo pe arme, legături aeriene, precum şi pe materialul destinat industriei petroliere, ceea ce paralizează economia libiană. Izolat, Gaddafi începe la sfârşitul anilor '90 un proces de reabilitare a ţării sale pe plan internaţional.

Totuşi, serviciile secrete britanice ar fi pus la cale în 1996 un complot pentru asasinarea liderului libian. Coloana sa oficială de maşini a fost atacată în februarie 1996 lângă Sirt, de un grup de rebeli. Chiar dacă ministrul britanic de externe a negat vehement, spunând că sunt "pure fantezii", ulterior Foreign Office a admis că "nicioadată nu a negat că n-ar fi fost la curent cu unele comploturi ce îl vizau pe Gaddafi".

În 1999, Libia îi predă pe suspecţii atentatului de la Lockerbie justiţiei scoţiene, apoi acceptă despăgubirea familiilor victimelor cu 10 milioane de dolari fiecare. Sancţiunile ONU sunt ridicate în 2003.

Însă după căderea regimului lui Saddam Hussein, în Irak, Gaddafi îşi modifică radical politica externă. În 2004, anunţă că renunţă la programul său de dezvoltare a unor arme de distrugere în masă şi îi invită pe inspectorii Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică să viziteze centrul nuclear de la Tajira.

Washingtonul dă dovadă de reciprocitate şi ridică în 2004 embargoul impus Libiei şi chiar scoate ţara, în 2006, de pe lista ţărilor care finanţează terorismul internaţional.

Liderul libian deschide ţara întreprinderilor occidentale şi eliberează în 2007 infirmierele bulgare deţinute de opt ani în închisorile ţării, afacere în care autorităţile franceze şi în special preşedintele Nicolas Sarkozy, aflat la început de mandat, s-au implicat puternic, pare-se şi cu anumite urmări în plan economic. Infirmierele şi un medic palestinian erau încarceraţi în Libia sub acuzaţia absurdă că au inoculat voit virusul HIV unor copii libieni.

Colonelul - autoproclamat general, ghid suprem al revoluţiei și "regele regilor tradiţionali ai Africii" - a venit la putere în 1969, printr-o lovitură de stat pașnică.

Dacă în anii '80 era oaspetele favorit al lui Ceauşescu, Gaddafi, care nu se deplasează niciodată fără cortul său beduin, este primit acum în principalele capitale occidentale, între care Londra şi Paris. Premierul britanic, Tony Blair, se duce în vizită în Libia. Gaddafi îşi face intrarea pe uşa din faţă a Europei, căreia îi acordă acces la petrolul libian şi la contracte avantajoase.

În paralel, liderul libian militează pentru constituirea "Statelor Unite ale Africii", după modelul UE şi al SUA.

În septembrie 2009, Gaddafi a avut o intervenţie în faţa Adunării Generale a Naţiunilor Unite, fiind prima sa apariţie oficială la tribuna ONU. Discursul său a durat peste o oră şi jumătate, în timp ce timpul alocat vorbitorilor este limitat, teoretic, la 15 minute. În acest discurs-fluviu, liderul libian a chemat la reformarea Consiliului de Securitate, fie prin abolirea dreptului de veto de care se bucură cei cinci membri permanenţi, fie prin cooptarea de noi membri, care să-i crească reprezentativitatea. El a fluturat o broşură cu textul constituţional al Naţiunilor Unite şi a rupt-o în faţa şefilor de stat străini prezenţi în sală.

Şi în relaţiile Libiei cu România se produsese în ultimul timp un oarecare dezgheţ. În octombrie anul trecut, liderul libian îl invitase pe preşedintele Traian Băsescu la o reuniune cu UE găzduită de Tripoli. Preşedintele Traian Băsescu, care a mai fost în Libia în noiembrie 2006, fiind primul şef de stat, după Nicolae Ceauşescu, care a vizitat această ţară după mai bine de 20 de ani, nu a putut onora invitaţia din cauza participării sale la summitul OSCE. România a fost reprezentată însă de ministrul de externe, Teodor Baconschi, care a avut o întrevedere cu liderul libian Muammar Gaddafi şi i-a transmis acestuia dorinţa părţii române ca dialogul politic la nivel înalt să continue printr-o vizită la Bucureşti.

Liderul libian a venit la Bucureşti de două ori, în anii '80, în timp ce Nicolae Ceauşescu l-a vizitat de trei ori la Tripoli. Libia continuă să aibă datorii istorice faţă de România, a căror sumă s-ar ridica, potrivit unor surse, la 100 de miloane de dolari.

Renumit pentru ţinutele sale tradiţionale, pentru ochelarii de soare sau pentru femeile gardă de corp, Gaddafi rămâne în ochii străinătăţii un politician avizat, dar pe plan intern tinerii libieni se pare că nu mai sunt impresionaţi de fala liderului lor, ci de şomaj, de lipsa libertăţilor şi de inegalităţile sociale. Potrivit unor surse, sub presiunea revoltelor care au intrat luni în a şaptea zi, liderul libian ar fi plecat deja din ţară împreună cu soţia şi fiica sa şi mulţi se întreabă dacă într-adevăr era Gaddafi a apus.

Gaddafi este căsătorit cu Safia Farkash. Are opt copii biologici, dintre care şapte sunt băieţi. A mai avut doi copii adoptaţi -o fată ucisă în bombardamentul american din 1986 şi un băiat, care era şi nepotul său, Milad Abuztaia Al-Gaddafi, cel care i-ar fi salvat viaţa liderului libian în bombardament.

Cel mai mare fiu al său, Muhammad al-Gaddafi, este născut de prima soţie a lui Gaddafi, acum căzută în dizgraţie. El conduce totuşi Comitetul Olimpic Libian.

Următorul fiu este Saif al- Islam, născut în 1972, arhitect, considerat de mulţi succesorul tatălui său.

Saadi Gaddafi, al treilea fiu, este implicat în fotbal, conduce Federaţia libiană de Fotbal şi a jucat la diverse echipe profestioniste, inclusiv în Italia, la Sampdoria. De altfel, în ianuarie 2002, Gaddafi a cumpărat 7,5% din acţiunile clubului Juventus, cu 21 de milioane de dolari.

Urmează Mutassim Gaddafi, locotentent-colonel în armata libiană şi în prezent consilier pe probleme de securitate naţională. Şi el este văzut ca un posibil succesor al lui Gaddafi.

Al cincilea fiu, Hannibal Gaddafi, lucrează la compania naţională pentru trasnport maritim, care se ocupă de exporturile de petrol ale ţării. A fost implicat în diverse incidente violente în Europa - a atacat nişte poliţişti italieni cu un extinctor, a condus, beat fiind, cu viteză şi a trecut pe roşu la Champs-Elysee, şi-ar fi bătut prietena la Londra, un fotomodel care i-a devenit ulterior soţie, pentru ca apoi ambii să fie acuzaţi că şi-ar fi agresat membrii personalului când se aflau la Geneva. Acest din urmă incident a generat chiar un incident diplomatic între Libia şi Elveţia.

Ceilalţi doi fii ai lui Gaddafi sunt Saif Al Arab şi Khamis, cel din urmă lucrând în poliţie.

Unica fiică a liderului libian este Ayesha al-Gaddafi, o avocată care a făcut parte din echipa apărării la procesul lui Saddam Hussein. Este căsătorită din 2006 cu un văr al tatălui.

Se spune că lui Gaddafi îi e frică să zboare peste ocean. Niciodată nu pleacă fără asistenta sa ucraineană, "o blondă voluptoasă", potrivit unor documente WikiLeaks din 2010. Potrivit unor surse, Galina Kolotniţka, în vârstă de 38 de ani, ar avea o relaţie amoroasă cu Gaddafi, deşi fiica acesteria a dezminţit.