Atena - a greşi este omeneşte, Nicosia - a persevera în greşeli este diabolic

''Errare humanum est sed perseverare diabolicum'' (Seneca) - există cu siguranţă ceva diabolic într-o UE care nu a învăţat nimic din greşelile făcute cu Grecia. I-a condamnat pe greci la cel puţin zece ani de austeritate dură, cu un cost financiar mare pentru ţările membre, fără a reuşi să rezolve însă problema, dimpotrivă expunând riscului stabilitatea euro. Acum UE se autodepăşeşte cu Ciprul, se arată într-un editorial publicat marţi de cotidianul italian La Stampa.

Din cauza neîndemânării UE, după un an de negocieri, problemele financiare ale celor 800.000 de locuitori ai Ciprului - ceva mai puţin decât populaţia din Torino - au declanşat o cădere generalizată a Burselor mondiale şi au făcut din nou să planeze umbre asupra euro, deja în dificultate din cauza unei recesiuni în mare măsura artificială, ieşită din laboratorul Bruxellesului.

Comunicatele oficiale şi semioficiale de luni, excesiv de controlate şi rigide, au servit drept contrapunct la rapiditatea cu care pieţele au declasat în bloc euro, a doua monedă a lumii. Ciprul a devenit simbolul incapacităţii europene, cu băncile închise în aşteptarea votului parlamentar foarte dificil, care să aprobe (posibil) marţi o taxare mare a depozitelor bancare, ce seamănă cu o recompensă medievală pusă pe capul cuiva.

Mulţi italieni îşi amintesc cu oroare încă de taxa similară de 0,6% pe depozitele bancare, introdusă de guvernul Amato, dar aceea a fost floare la ureche comparativ cu 9% şi mai mult care, pentru anumite tipuri de depozite, este propusă pentru Cipru. Se uită că Ciprul este principalul punct de tranzit al capitalurilor ruseşti, generând astfel o nouă tensiune internaţională de care nu era nevoie cu siguranţă.

Nu există niciun motiv logic pentru care crizele ţărilor aflate în dificultate structurală să fie soluţionate în termen foarte scurt. De ce le-au fost acordaţi Greciei, Ciprului şi Spaniei foarte puţini ani pentru a ajunge la bugete publice echilibrate, de ce Italia trebuie să ajungă acolo în 2013 şi nu în 2014 sau 2015? Simpla schimbare a calendarului obiectivului va elibera resurse pentru o redresare şi astfel ar face ca el să fie mult mai uşor de realizat. De ce Franţei i se permite, în schimb, să-şi echilibreze bugetul până în 2017 şi un deficit actual de 4,5% din PIB, cu mult peste parametrii Pactului de Stabilitate?

În spatele unei astfel de miopii faţă de ţările mediteraneene - în care se distinge de multe ori comisarul european pentru afaceri economice, finlandezul Olli Rehn - şi al unei astfel de disparităţi în tratament, nu poate lipsi suspiciunea unui sentiment de superioritate ocult al ţărilor nordice faţă de presupusa lene a ''mediteraneenilor'' şi eventual chiar o invidie subterană pentru clima şi mâncarea lor bună.

În realitate, ceea ce blochează cu adevărat totul este lenea capitalurilor şi întreprinzătorilor germani, şi mai general a nordicilor, potrivit La Stampa. Nu folosesc marea de bani ieftini pe care mersul pieţelor o pune temporar în mâinile lor, la o rată a dobânzii aproape de zero, pentru investiţii industriale şi financiare cu adevărat relevante în ţările slabe.

Doar în acest fel, cu un flux de investiţii comparabil cu cel al Planului Marshall, germanii ar putea transforma cu adevărat o supremaţie financiară, probabil temporară, într-un primat industrial acceptat şi împărtăşit, aşa cum a fost, pentru o lungă perioadă de timp, cel al americanilor. Dimpotrivă, se preferă investiţii industriale foarte aproape de porţile casei, în Ungaria de exemplu, închizându-se un ochi la deriva autoritară a Budapestei şi aşteptând să se vadă dacă Angela Merkel va fi confirmată la cancelarie după apropiatele alegeri germane. Nu se iau decizii reale şi ''se striveşte'' mâna Ciprului, susţine La Stampa.

Majoritatea europenilor sprijină o Europă înţeleasă ca proiect civil şi cultural, pe lângă economic. O Europă precum cea actuală, fragmentată economic şi marcată cultural de revenirea particularităţilor regionale şi lingvistice, puţin atentă la problemele civilizaţiei şi libertăţii pare, în schimb, să se simtă cu adevărat europeană doar în fotbal. Nu numai că nu răspunde acelui ideal, dar pare chiar să nu aibă un viitor într-o lume globalizată, în care o structură de rezistenţă precum Biserica Catolică a devenit, odată cu alegerea noului Papa, cu siguranţă mai puţin europeană şi mai universală, în timp ce ţări odată periferice avansează rapid pe scenă.

Odată cu cazul Ciprului este necesar să te întrebi dacă mai are cu adevărat sens o Europă agăţată doar de monedă, care nu mai ştie să privească înainte, în timp ce o parte importantă a continentului se confruntă cu un declin tot mai nefericit.

Din acest plan înclinat trebuie să ieşi în sus, nu în jos. Poate că un impuls în această direcţie ar putea veni din noua cerinţă politică ce a apărut, cu mult zgomot, din recentele alegeri italiene: în spatele unui refuz teatral faţă de euro este posibil să găseşti, fie şi cu unele dificultăţi, instanţe ale unei UE care nu este doar economică.

Poate că 'precariatul'', identificat de economistul britanic Guy Standing drept o clasă socială emergentă, va reuşi să conceapă o confruntare nedistructivă cu lumea economiei, relevă în final editorialul.