Andrei Pleşu: Dicţionar de sinonime al clasei politice: „Lichele, secături, ţoape, cutre, netoţi, canalii, etc…”

„De vină sînt numai aceia care pot fi desemnaţi printr-unul sau mai multe dintre cvasi-sinonimele următoare, oferite generos (şi pe bază de îndelungă experienţă) de minunata limbă română: derbedei, haimanale, golani, lichele, lepre, puşlamale, secături, mitocani, lepădături, netrebnici, scîrnăvii, javre, jigodii, ţoape, caraghioşi, pezevenghi, cutre, pungaşi, pramatii, otrepe, escroci, netoţi, nătîngi, neghiobi, nătărăi, nerozi, gură-cască, fluieră-vint, tîrîie-brîu, prostălăi, tonţi, tăntălăi, găinari, nemernici, ticăloşi, hoţomani, potlogari, canalii, şarlatani, ciorditori, manglitori, borfaşi, pişicheri, tîmpi, şmecheri etc. etc. etc. ”

De vină nu sunt nici turcii, a căror limbă stă la originea multor cuvinte de mai sus.

De vină suntem şi noi, electoratul cu lipsa noastră de reacţie civică.

Este vorba, spune Pleşu, de „înclinaţia masochistă a unui electorat ‘blînd, ospitalier, plin de dor şi jale’. ‚Asta-i situaţia!’. ‚N-o fi dracul chiar atât de negru!’ ‚N-ai ce-i face!’ – iată lozincile tradiţionale ale moralei politice de pe la noi”.

În faţa calamităţii politice, răspunsul se află tot la Caragiale şi la, re-afirmă Andrei Pleşu (căci a mai făcut-o şi cu alte ocazii), modul sublim în care aleşii noştri ajung să se identifice cu faimoase modele ale literaturii autohtone.

„Nae Girimea devine şef de partid, dar, fire complexă, împrumută şi câte ceva din vorbăria incultă a lui Farfuridi sau din ipocrizia lui Tipătescu. Coana Joiţica ajunge şefă la liberali. Îndărătul şefilor, e plin de slugi fidele, de consanguini ai lui Ghiţă Pristanda şi ai lui Brînzovenescu. […]
Conu`Leonida e hermeneutul expert al tuturor intrigilor, „maestrul” suveran al presei române. Nu lipsesc o sumedenie de şarmante şi gălăgioase „dame”: Miţa Baston, Didina Mazu, Veta, Ziţa, toate cu „naturelul simţitor”, dar gata de luptă. Asistăm şi la „trădări” catastrofale, şi la câte un primar „încurcat în trataţie de amor” şi la crize de furie à la Pampon”.

Pentru unii, „meseria de politician e mai primejdioasă - cum a observat de curînd un fost ministru, fost liberal, fost intelectual fin - decît aceea a unui războinic din linia întîi! „Viaţa, onorul nesigure. Nu mai putem merge cafiné!”

„Alţii aspiră la ‚haine nemţeşti’. Europa? ‚Să-şi vadă de treburile ei!’ ‚Avem şi noi faliţii noştri!’ ‚Pe-aici nu se trece!’ Nici nu se prea vine! Mai mult se pleacă! În rest, avem femei-bărbate, bărbaţi imberbi, beizadele, naşi, fini, lume, lume, lume… Spectacolul oferit zi de zi publicului ambetat seamănă grozav cu divertismentele de la „Iunion” („comediile lui Ionescu”). Uneori, totuşi, atmosfera generală aduce mai curînd a ‚Năpasta’…”

Puteţi citi întreg articolul aici