Amintindu-ne de Richard Wagner
S-au împlinit recent două sute de ani de la naşterea marelui compozitor german Richard Wagner. „Genialul poet al cuvântului şi sunetului într-o persoană”, aşa cum îl numeşte Bernhard Kothe, Wagner a lăsat omenirii prin muzica sa o poartă spre o lume dincolo de realitatea noastră.
Wagner rămâne compozitorul care i-a făcut atât pe admiratorii săi înfocaţi, cât şi pe criticii înverşunaţi să verse râuri de cerneală. Dar aşa s-ar părea că se întâmplă în mod legic de fiecare dată în lumea noastră când se crează ceva cu adevărat valoros.
În vremurile noastre tulburi, Wagner nu ocupă prea mult loc în minţile oamenilor, deşi un fragment din Imnul Nupţial din Lohengrin, scris de Wagner, poate fi ascultat la mai toate căsătoriile civile din România.
Dar ce l-a făcut până la urmă atât de vestit pe tânărul filozof? Wagner s-a hotărât să se dedice muzicii abia dupăce i-a ascultat pe Beethoven şi Weber? Wagner aduce elemente noi în operă, venite probabil dintr-o înţelegere înaltă a destinului uman. Puterea cu care şi-a transmis mesajul rezidă în unitatea operelor sale, pe care o simte chiar cel neiniţiat în muzică. Adept al principiului „unificării artelor înfrăţite” Wagner este în acelaşi timp autorul libretelor şi compozitorul operelor. Şi nu numai atât: Guido Adler vorbea despre el ca despre un geniu care stăpânea mai multe arte, imaginea sa completă fiind acea de poet, muzician, dramaturg, gânditor, organizator şi lider în conducerea şi punerea în scenă a operelor artei sunetului într-o deplinătate impozantă.
Una dintre caracteristicile operei wagneriene este legată de rolul orchestrei. Până atunci orchestra acompania de obicei vocea umană. La Wagner lucrurile stau cu totul altfel: orchestra capătă un rol independent. Dar cel mai bine, să-l lăsăm chiar pe Richard Wagner să ne dezvăluie ceva din această misterioasă relaţie printr-un citat dintr-un eseu al său numit „Pelerinaj la Beethoven”:
.... Vocea umană este prezentă aici. Este într-adevăr un organ de sunet mult mai frumos şi nobil decât orice instrument al orchestrei. Nu ar putea fi folosită la fel de independent ca acestea? Rezultate nemaiîntâlnite până acum ar putea fi dobândite în urma acestei proceduri! Tocmai datorită naturii sale, caracterul complet diferit al vocii umane faţă de specificul instrumentelor ar trebui scos în evidenţă şi reţinut. Şi astfel ar putea lua naştere cele mai diverse combinaţii. În instrumente se manifestă organele primare ale creaţiei şi ale naturii; ceea ce exprimă ele nu poate fi niciodată definit în mod clar şi nu poate fi fixat, deoarece redau chiar sentimentele primordiale, aşa cum au fost ele emanate din haosul primei creaţii, atunci când probabil nu exista omul, care să le poată absorbi în inima sa. Cu totul altfel stau lucrurile cu geniul vocii umane, aceasta reprezintă inima umană şi sensibilitatea individuală şi finită a acesteia. Astfel, caracterul ei este limitat, dar bine definit şi clar. Să aducem atunci aceste două elemente împreună şi să le unim! Să opunem sentimentelor primordiale neîmblânzite, călătorind prin infinit şi reprezentate de instrumente, sensibilitatea clară şi bine definită a inimii umane, reprezentată de vocea umană. Apariţia celui de-al doilea element va acţiona într-un mod binefăcător şi aplanator în lupta dintre sentimentele primordiale şi va conferi acestui curent un curs unificat şi clar. Inima umană – preluând acele sentimente primordiale şi astfel întărită şi lărgită la infinit şi transformată în conştiinţă divină – va fi ea însăşi capabilă să aibă în mod clar în sine premoniţia timpurie şi nedefinită a Atotînaltului ... ”
În instrumente se manifestă organele primare ale creaţiei şi ale naturii; ceea ce exprimă ele nu poate fi niciodată definit în mod clar şi nu poate fi fixat, deoarece ele redau chiar sentimentele primordiale, aşa cum au fost ele emanate din haosul primei creaţii, atunci când probabil nu exista omul, care să le poată absorbi în inima sa. Cu totul altfel stau lucrurile cu geniul vocii umane, aceasta reprezintă inima umană şi sensibilitatea individuală şi finită a acesteia.
Ceea ce face opera lui Wagner remarcabilă este, după cum am mai spus, prezenţa supranaturalului. Zeii şi sacrul sub diferite forme ocupă un loc central. Apar apoi multe alte fiinţe mitice: zâne, divinităţi ale naturii, ursitoare, pitici, oameni supranaturali, fiinţe negative, etc. Miracolul îşi are şi el locul lui. În Tannhäuser, înmugurirea unui toiag este minunea care confirmă victoria naturii umane superioare asupra celei pasionale. Dar aşa cum remarcă Bernhard Kothe, „Creaţiile artistice ale lui Wagner, traversate de firul roşu al motivului mântuirii, reprezintă nu în ultimul rând o ilustrare grandioasă a întregii istorii a literaturii germane. Ele sunt mai înainte de toate manifestări culturale de primă clasă”
Viaţa lui Wagner a fost una agitată. În ultima parte a vieţii a fost protejatul regelui Ludwig al II-lea al Bavariei, al cărui sprijin financiar,i-a dat posibilitatea de a se dedica o perioadă artei. Tot cu ajutorul din partea acestuia a putut fi înălţat ''Richard-Wagner-Festspielhaus'', un teatru în Bayreuth, conceput după ideile lui Wagner cu influenţe ale artei antice elene. Aici sunt puse în scenă în mod exclusiv operele lui Wagner. Aici s-a ţesut o tradiţie, iar festivalul, la a cărui conducere s-au aflat şi se mai află încă descendenţi al familiei Wagner, continuă şi în prezent.
Privind în timp, în grandioasa lume a artei, putem vorbi despre universul wagnerian cu momentele sale de glorie, defăimare, tragedie şi renaştere.
