Adevărul fatal despre singurătate

Aproape fiecare dintre noi a trecut prin singurătate la un moment dat. Este durerea pe care am simţit-o după o despărţire, poate după pierderea unei persoane dragi nouă, sau în cazul în care ne mutăm undeva foarte departe de casă.

Singurătatea este folosită în general pentru a descrie o stare emoţională negativă experimentată atunci când există o diferenţă între relaţiile pe care cineva şi le doreşte şi cele pe care percepe că le are.

Sentimentele neplăcute de singurătate sunt subiective: cercetătorii au descoperit că singurătatea nu se referă la perioada de timp pe care cineva o petrece cu alţi oameni sau singur. Ci se referă mai mult la calitatea relaţiilor, şi nu la cantitatea lor. O persoană singuratică simte că nu este înţeleasă de ceilalţi şi s-ar putea să nu creadă că are relaţii semnificative.

Pentru unii oameni, singurătatea poate fi temporară şi stinsă cu uşurinţă (de exemplu, un prieten apropiat care se mută departe sau o soţie care se întoarce acasă dintr-o călătorie de afaceri). Pentru alţii, singurătatea nu poate fi rezolvată uşor (în cazuri precum moartea unei persoane dragi sau distrugerea unei căsătorii) şi poate persista atunci când persoana respectivă nu are acces la oameni cu care să se poată conecta.

Cercetătorii au descoperit că izolarea socială este un factor de risc pentru îmbolnăvire şi moarte prematură. Descoperirile unei evaluări recente a mai multor studii au indicat faptul că lipsa conexiunii sociale prezintă un risc similar pentru o moarte prematură cu cel din cazul indicatorilor fizici, de exemplu, al obezităţii.

Singurătatea este un factor de risc pentru multe probleme de sănătate fizică, de la somn fragmentat şi demenţă până la funcţionare cardiovasculară deficitară.

Unele persoane ar putea fi de asemenea vulnerabile din punct de vedere biologic la a se simţi singure. Dovezile oferite de unele studii au arătat că singurătatea ar putea fi parţial moştenită.

Multiple studii s-au concentrat pe modul în care singurătatea poate fi rezultatul anumitor tipuri de gene combinate cu anumiţi factori sociali sau de mediu (precum suportul din partea părinţilor).

Singurătatea a fost în mare parte ignorată ca o condiţie îngrijorătoare în ceea ce priveşte sănătatea mintală. Cercetătorii nu au înţeles încă pe deplin gradul şi modul în care singurătatea afectează sănătatea mintală. Majoritatea studiilor asupra singurătăţii şi sănătăţii mintale s-au concentrat doar pe modul în care singurătatea are legătură cu depresia.

Deşi singurătatea şi depresia sunt legate între ele parţial, ele sunt, totuşi, diferite. Singurătatea se referă în mod specific la sentimente negative faţă de lumea socială, în timp ce depresia se referă la un set mai general de sentimente negative.

Într-un studiu care a măsurat singurătatea la adulţii vârstnici pe o perioadă de cinci ani, singurătatea a precedat depresia, dar reversul nu a fost adevărat.

Cum o rezolvăm

Singurătatea ar putea fi prost înţeleasă ca un simptom depresiv. Uneori se presupune că singurătatea va dispărea de îndată ce simptomele depresive sunt adresate. În general, oamenii “singuri” sunt încurajaţi să se alăture unui grup sau să îşi facă un prieten nou, presupunându-se că singurătatea va dispărea pur şi simplu după aceea.

În timp ce crearea oportunităţilor pentru conectarea cu alţii furnizează o platformă pentru interacţiunea socială, diminuarea durerii sociale nu este atât de directă. Oamenii singuratici pot avea îndoieli în legătură cu situaţiile sociale şi ca urmare manifestă comportamente de respingere. Acestea pot fi interpretate greşit, drept o măsură a unui caracter neprietenos şi oamenii din preajma persoanei singuratice ar putea răspunde corespunzător. Cu acest mecanism singurătatea poate deveni un ciclu persistent.

Un studiu a examinat eficienţa diferitelor tipuri de tratamente ce urmăreau să îndrepte problema singurătăţii. Rezultatele au indicat că tratamentele care s-au concentrat pe schimbarea gândirii negative faţă de alţii au fost mai eficiente decât tratamentele care au oferit oportunităţi pentru interacţiuni sociale.

O altă modalitate promiţătoare pentru a adresa singurătatea este îmbunătăţirea calităţii relaţiilor noastre, în mod specific prin construirea unei intimităţi cu persoanele din jurul nostru. Folosindu-se o abordare psihologică pozitivă – care se concentrează pe amplificarea emoţiilor pozitive în cadrul relaţiilor sau pe amplificarea comportamentelor sociale – persoanele singuratice ar putea fi încurajate să dezvolte legături mai adânci şi mai semnificative cu ceilalţi.

Într-adevăr, chiar şi persoanele care au fost diagnosticate cu o boală mintală serioasă au raportat îmbunătăţiri în bunăstarea şi relaţiile lor după ce au experimentat emoţii pozitive sau au participat la mai multe activităţi pozitive împreună cu alţii. Totuşi, cercetarea privind folosirea unei abordări psihologice pozitive în cazul singurătăţii rămâne într-un stadiu de început.

Instrumentele contemporane precum reţelele sociale, deşi par să promoveze conexiunea socială, de fapt favorizează interacţiuni de scurtă durată cu mai multe persoane în detrimentul formării unor relaţii mai semnificative [şi de durată]. În acest climat, provocarea este aceea de a adresa singurătatea şi de a ne concentra pe construirea unor legături semnificative cu cei din jurul nostru.

Dovezile ştiinţifice tot mai numeroase evidenţiază faptul că diversele consecinţe negative ale singurătăţii asupra sănătăţii fizice şi mintale nu mai pot fi ignorate.

Michelle H. Lim este conferenţiar şi psiholog clinician la Universitatea de Tehnologie Swinburne din Australia.