A vorbi sau a nu vorbi. Consecinţele vorbelor şi puterea autocontrolului
alte articole
Crimele limbii
Pistolul cu dinamită este al doilea instrument mortal de distrugere - primul este limba umană. Pistolul ucide doar trupuri, limba ucide reputaţii şi de multe ori distruge caractere. Fiecare pistol lucrează de unul singur; fiecare limbă încrâncenată are o sută de complici. Ravagiile făcute de armă sunt vizibile imediat. Răul deplin pe care îl face limba dăinuie mulţi ani; chiar şi atotştiutorii ar putea obosi să îl urmărească până la final.
Crimele limbii sunt cuvintele de proastă-creştere, de mânie, de răutate, de invidie, de amărăciune, de critică aspră, de bârfă, de minciună şi de scandal. Furtul şi crima sunt lucruri îngrozitoare, dar suferinţele enorme pe care le provoacă într-o naţiune sunt insignifiante în comparaţie cu durerile provocate de crimele limbii. Dacă aşezaţi pe un taler al unei balanţe a Justiţiei relele care rezultă din faptele criminalilor, iar pe alt taler durerea, lacrimile şi suferinţa care rezultă din crimele respectabilităţii, veţi tresări de uimire când veţi vedea cum talerul pe care îl credeaţi mai greu se ridică în aer.
De mâna hoţului sau a criminalului puţini dintre noi suferă, chiar şi indirect. Dar de limba nepăsătoare a prietenului, de limba crudă a duşmanului, cine scapă? Nicio fiinţă umană nu poate trăi o viaţă atât de adevărată, de corectă, atât de pură încât să fie în afara razei de acţiune a răutăţii, sau imună la emanaţiile otrăvitoare ale invidiei. Atacurile insidioase împotriva reputaţiei cuiva, insinuările dezgustătoare, calomniile, jumătăţile de adevăruri prin care mediocritatea invidioasă caută să-şi ruineze superiorii sunt ca acele insecte parazite care ucid inima şi viaţa unui stejar puternic. Atât de laşă este metoda, atât de vicleană este lansarea pe furiş a spinilor otrăvitori, atât de neînsemnate sunt faptele în aparenţă distincte, încât nimeni nu se fereşte de ele. Este mai uşor să te fereşti de un elefant decât de un microb.
La Londra s-a format de curând o Ligă Anti-Scandal. Membrii promit să combată prin toate mijloacele care le stau în putere "obiceiul răspândit de a vorbi despre scandal, ale cărui consecinţe teribile şi nesfârşite nu sunt în general estimate".
Scandalul este una dintre crimele limbii, dar este doar una dintre ele. Fiecare individ care suflă o vorbă de scandal este un acţionar activ într-o societate de răspândire a contaminării având ca ţintă moralitatea. El este instantaneu pedepsit de natură prin faptul că ochii minţii îi sunt întunecaţi în ceea ce priveşte blândeţea şi puritatea şi mintea îi este amorţită la lumina soarelui şi la strălucirea carităţii. Se dezvoltă o uimitoare şi ingenioasă pervertire a viziunii mentale, prin care fiecare act al altora este explicat şi interpretat din cele mai joase motive posibile. Aceştia devin asemenea unor specii parazite, care trec uşor peste hectare de grădini de trandafiri, pentru a se înfrupta din mâncare stricată. Ei au dezvoltat un miros ascuţit pentru materia infectă cu care se hrănesc.
Există perne umezite de plâns; există inimi nobile frânte, în tăcere, din care nu vine niciun strigăt de protest; există naturi blânde şi sensibile rănite şi afectate; există prieteni de demult despărţiţi care merg pe drumurile lor singuratice cu speranţa stinsă şi cu amintiri dureroase; există neînţelegeri crude care fac ca toată viaţa să pară întunecată - acestea sunt doar câteva dintre suferinţele care vin din crimele limbii.
Un om poate duce o viaţă de onestitate şi puritate, luptând cu curaj pentru tot ceea ce are mai scump, atât de ferm şi de sigur de justeţea vieţii sale încât nu se gândeşte nicio clipă la ingeniozitatea diabolică care face rău, şi că răul poate apărea acolo unde în realitate există binele. Câteva cuvinte rostite cu uşurinţă de limba calomniatoare, o expresie semnificativă a ochilor, o ridicare crudă din umeri, cu o strângere a buzelor - şi apoi, mâinile prietenoase se răcesc, zâmbetul obişnuit este înlocuit de un rictus, iar cineva rămâne singur şi distant, cu un sentiment de uimire ameţită faţă de acel ceva vag şi intangibil care a provocat totul.
Pentru această nebunie a scandalului, ziarele senzaţionale de astăzi sunt în mare parte responsabile. Fiecare ziar nu este o limbă, ci o mie sau un milion de limbi, care spun aceeaşi poveste murdară la tot atâtea perechi de urechi care ascultă. Vulturii senzaţionalului adulmecă de departe carcasa imoralităţii. Din cele mai îndepărtate părţi ale pământului ei adună păcatul, ruşinea şi nebunia omenirii şi le arată lumii în pielea goală. Ei nici măcar nu au nevoie de fapte, căci amintirile morbide şi imaginaţia fertilă fac ca şi cele mai rele întâmplări din lume să pară blânde în comparaţie cu monstruozităţile inventate de ei. Aceste poveşti şi discuţii dezvoltă în cititori o abilitate ieftină şi abilă de a distorsiona faptele celor din jur.
Dacă un om bogat face o donaţie unei organizaţii caritabile, ei spun: "O face ca să se vorbească despre el, ca să-şi ajute afacerea". Dacă o dă în mod anonim, ei spun: "Oh, este un milionar care este suficient de inteligent să ştie că dacă se abţine să-şi dea numele va stârni curiozitatea; el va avea grijă ca publicul să fie informat mai târziu". Dacă nu dă în scopuri caritabile, ei spun: "Oh, desigur că este un om zgârcit, ca şi restul milionarilor." Pentru limba josnică a bârfelor şi a calomniilor, Virtutea este considerată întotdeauna doar o mască, idealurile nobile doar un pretext, generozitatea o mită.
Omul care se situează deasupra semenilor săi trebuie să se aştepte să fie ţinta săgeţilor invidioase ale inferiorităţii lor. Este o parte din preţul pe care trebuie să-l plătească pentru avansarea lui. Unul dintre cele mai detestabile personaje din întreaga literatură este Iago. Era invidios pe ascensiunea lui Cassio şi îl ura pe Othello. Iago avea una dintre acele naturi joase absorbite de susţinerea demnităţii sale, vorbind despre "păstrarea onoarei sale" şi uitând că aceasta a murit de atât de mult timp încât nici măcar îmbălsămarea nu ar putea să o mai păstreze. Zi de zi, Iago şi-a vărsat otrava; zi de zi, resentimentul discret şi răzbunarea studiată au rafinat veninul neîncrederii şi al suspiciunii în doze tot mai insidioase. Cu o minte uluitor de absorbită de negura scopului său, a ţesut o reţea de dovezi circumstanţiale în jurul Desdemonei ce avea o inimă pură, apoi a ucis-o prin intermediar, cu mâna lui Othello. Chiar simplitatea, încrederea, inocenţa şi lipsa de îndemânare ale acesteia au făcut ca Desdemona să fie o ţintă mai uşoară pentru tacticile diabolice ale lui Iago.
Iago trăieşte încă în inimile a mii de oameni care au multă răutate josnică, dar nu şi isteţimea lui. Scurgerea constantă a cuvintelor lor mincinoase, pline de răutate şi invidie, a afectat în cele din urmă, în prea multe cazuri, reputaţia nobilă a superiorilor lor. Susţinându-ne propriile judecăţi pripite, spunem uneori, în timp ce ascultăm şi acceptăm fără să cercetăm, cuvintele acestor Iago moderni: "Ei bine, unde este fum, trebuie să fie şi foc." Da, dar focul poate fi doar focul răutăţii, incendierea iremediabilă a reputaţiei altuia de către torţa aprinsă a invidiei, aruncată asupra faptelor nevinovate ale unei vieţi superioare.
Textul de mai sus este un fragment din "Regatul autocontrolului" de William George Jordan, publicat pentru prima dată în 1898.
